În momentul în care scriu acest articol, singurul text care a găsit tonul just al indignării şi al adevărului spus în faţă despre ce se întâmplă dincolo de Prut este cel al lui Mircea Cărtărescu. Da, Moldova nu e pentru noi un stat oarecare, iar tăcerea sau protestele bine temperate ale autorităţilor române se învecinează cu laşitatea.
Da, problema de fond a Moldovei este una de identitate colectivă, care va trebui tranşată dacă vrem ca regiunea să se stabilizeze şi ca Prutul să nu devină o linie de demarcaţie între civilizaţia politică democratică a UE şi un vast spaţiu euro-asiatic dominat de regimuri autoritar-mafiote, precum cel de la Chişinău.
Republica Moldova? Numai de republică nu este vorba la Chişinău, unde românofobia şi moştenirea represivă sovietică ies la suprafaţă ca un untdelemn rânced chiar în aceste zile. Moldova ex-sovietică este o denumire mai adecvată pentru a desemna statul poliţienesc care îşi dă arama pe faţă la frontiera de răsărit a României sub conducerea sindicatului de interese numit Partidul Comuniştilor. Pe de altă parte, atâta vreme cât Moldova va fi, aşa cum este, o semicolonie a Moscovei, când mai distantă, când mai supusă faţă de metropolă, ea nu-şi va găsi nici stabilitatea, nici prosperitatea.
O alternativă la această situaţie ar fi fost ca Moldova să devină un fel de nouă Belgie a Orientului, cu flamanzii-slavofoni şi valonii-românofoni trăind alături, nu sub imperiul reconstituit al Moscovei, ci sub cel al legilor şi al democraţiei. Este, însă, mă tem, o perspectivă cel puţin îndepărtată, cu atât mai mult cu cât, din punctul de vedere al coeziunii interne, nici Belgiei celei adevărate, care n-a fost niciodată o colonie, nu-i merge prea bine.
În imediat, însă, prioritatea este alta. România, cea oficială şi cea reprezentată de societatea civilă, trebuie să ridice glasul pentru oprirea repres
