Dacă aşa glăsuia comanda extern㠖 că România trebuie să se împrumute la o serie de instituţii internaţionale sub monitorizarea FMI pentru a asigura continuarea finanţării firmelor străine din România –, era necesar ca autorităţile de la Bucureşti să manevreze de o asemenea manieră încât pachetul de împrumuturi contractat să fie cât mai mic. Nu ştim dedesubturile negocierilor – dacă or fi fost negocieri sau pachetul a venit deja ambalat –, dar se spune că autorităţile române nu s-ar fi dat înapoi de la contractarea unor sume cât mai mari, ba chiar ar fi şi militat pentru acestea. Deşi interesul era ca împrumutul să fie cât mai mic.

Motivul este simplu. Acest împrumut înfeudează România. Şi cu cât ar fi fost mai mic, cu atât ar fi fost mai bine.

Schema este şi ea simplă. În esenţă, împrumutul pe care România a fost obligată să-l contracteze la o serie de instituţii internaţionale sub monitorizarea FMI a fost făcut nu pentru a acoperi datoriile neplătibile ale unor entităţi româneşti (stat, firme private autohtone sau populaţie), ci ale unor firme străine înscrise în România. Care şi-au finanţat expansiunea în România cu bani aduşi din străinătate şi pe care ar fi trebuit să-i dea înapoi într-o mare parte în 2009. Şi, în măsura în care, aşa cum a spus în nenumărate rânduri preşedintele Băsescu, România nu avea nevoie de bani, dar – ceea ce d-l Băsescu n-a mai spus – aveau nevoie firmele străine din România, cu cât se va fi împrumutat extern mai mult statul român, cu atât vor avea mai mult de extras în interesul propriu din substanţa acestui împrumut respectivele firme străine, fie ele bănci, fie societăţi nebancare. Şi cu atât mai prost va ieşi România ca ţară din această afacere.

Indiferent de criza financiară şi economică internaţională, România avea de înfruntat din acest an plata traiului disproporţionat peste plapuma proprie din anii anteriori,