Între literatura tipărită şi cea online, de citit, carevasăzică, pe monitor şi pe laptop diferenţa e la obişnuinţe. La tradiţie. Astăzi, e normal să te lungeşti în pat şi să deschizi o carte.

N-a fost dintotdeauna ceva normal. Multora le pare mai normal să se aşeze într-un fotoliu şi să deschidă laptopul. Diferenţa e şi la numărul de utilizatori. Cititul pe sticlă m-a determinat deja să-l numesc utilizator şi pe cititorul de cărţi.

În cartierul în care m-am născut, lumea nu se omora cu cititul. Dispreţul public pentru cei care dădeau în patima cititului era concretizat într-o frază, pe care am auzit-o de multe ori, din gura mai multor persoane: "Cutare e un neisprăvit, stă toată ziua în pat şi citeşte!". Statul în pat cu cartea în mână era o dovadă de nimicnicie. Ziua, bărbatul adevărat muncea. Bărbat era şi acela care se îmbăta de dimineaţă. Bea şi el, ca omul, dar măcar nu stătea lungit, ca betegii din naştere, în pat cu nasu-n carte. Ai casei îmi povesteau cum se lungea tata în adolescenţă cu o carte pe piept prefăcându-se că citeşte, ca să-i tihnească somnul de leneş de după-amiază şi cum îl căina bunică-mea, ca pe un suferind ce trebuia menajat, până ce avea să se vindece, nu cu medicamente, ci cu îndurarea lui Dumnezeu. "Vai de păcatele mele, ce carte groasă!", zicea ea cu un glas de mamă oropsită care nu merita o astfel de pedeapsă, să-şi vadă băiatul istovindu-se cu cititul.

Am fost întrebat de o revistă virtuală ce părere am despre scrisul şi publicatul pe internet. Întâi am vrut să spun că e cam acelaşi lucru cu amorul virtual şi cu icrele negre sintetice, dar m-am controlat amintindu-mi câte nerozii au circulat la fiecare noutate tehnică şi cum se răfuiau cândva ţesătorii cu războaiele mecanice, cărăuşii cu trenurile şi caligrafii cu tiparul. Un alt fapt care m-a reţinut de la ironii a fost invitaţia, venind de la un