La fel cum există o limbă de lemn a politicienilor şi a activiştilor de partid, există una asemănătoare în Biserică.
Mulţi scribi îl fac pe Mântuitorul Hristos un fel de gumă de mestecat, î-L introduc în toate frazele, într-un fel de gim nastică lingvistică. Încă din timpul comunismului, mai mulţi condeieri bisericeşti s-au obişnuit să nu spună mai nimic, dar să umple textele cu citate bombastice şi fragmente din Sfânta Scriptură. De aceea un Stăniloae, Crainic şi alţii rămân mari valori. Stilul lor e clar, cristalin, fără înflorituri obositoare...
Cotidianul bisericesc „Lumina” al Patriarhiei Române - un ziar altminteri bine făcut - a publicat duminică un articol a părintelui Nicolae D. Necula. Un mare liturghist şi profesor, care a fost ani de zile decan al facultăţii. Pe cât de competent este la catedră, pe atât de stângaci este într-ale scrisului. Auzi frază, ca să lucrăm cu materialul clientului: „Momentul Intrării în Ierusalim ne oferă posibilitatea să vorbim despre multe aspecte şi laturi ale activităţilor şi cali tăţilor Mântuitorului cu şi despre însemnătatea momentului respectiv. În cele ce ur mea ză însă, ne vom opri asupra uneia dintre cele mai frumoase virtuţi pe care a posedat-o din plin Mântuitorul Hristos şi pe care ne-o recomandă şi nouă - smerenia Sa”. Fraze, nu glumă, impact, nu joacă. În rest, articolul este interesant şi curăţel, deşi abundă de triumfalisme ieftine. Ce mare diferenţă faţă de diaconii Nicolae Pascal- Hulpoi, Cosmin Pricop şi părintele Constantin Sturzu, oameni care nu zgârie hârtia şi ştiu să stăpânească o frază. Să nu mai vorbesc de academicianul Mircea Păcuraru.
Zeci de oameni ai Bisericii taie degeaba pădurile pe studii care mai de care mai sofisticate. Astfel de grafomani există în fiecare eparhie. De aceea, eu cred că studiile sau volumele teologice trebuie să aibă binecuvântarea ierarhul
