In urma cu 10 ani eram CFO intr-o companie multinationala de produse farmaceutice in Romania si nu intelegeam foarte bine de ce superiorul meu regional pe linie functionala, adica CFO-ul zonei, se lauda intr-un grup restrans de colegi ca pe el "nu l-a facut" CEO-ul regiunii, adica superiorul sau ierarhic, dar nu functional, in sensul unor livrari si implicit facturari dorite de ultimul, dar neacceptate de primul, deci al unor potentiale venituri, realizabile in Rusia, dar nerealizate pana la urma, ca urmare a unei prudente care a prevalat.

Despre ce vorbim? Vorbim despre managementul riscului, care in situatia de mai sus a reusit sa limiteze pierderile unei multinationale tentate, ca mai toate marile firme, de oportunitatile imense de crestere de pe piata rusa. Piata care a intrat intr-o criza economica dura la sfarsitul anilor '90, impreuna cu Asia si care s-a materializat pentru multe companii in pierderi uriase.

Vorbim si despre sau mai ales despre relatiile ierarhice, dar si functionale de la varful companiilor, nu neaparat multinationale. Situatia este mai critica in cele pur antreprenoriale, unde adeseori CEO-ul este actionarul majoritar sau unic al companiei, iar CFO nu exista sau daca exista are o viata foarte grea, daca nu imposibila.

De ce asta? Pentru simplul fapt ca CEO-ul oricarei companii este responsabil peste toate, de vanzari si de cresterea businessului, de atingerea unei cote de piata tot mai mari, in timp ce CFO-ul este responsabil printre altele si de managementul riscului, care deseori este pus in situatia de a limita vanzarile, livrarile catre clienti, la niveluri controlabile, estimabile, protective sub diverse forme, pana la incasarea contravalorii acelor vanzari.

Ce se intampla insa atunci cand cei doi au o intelegere diferita asupra riscului? "Generalul" il poate ignora uneori, mai ales in perioade de efervescenta a