Vladimir Tismăneanu: „Aparatcik limbut şi ranchiunos, Florescu a fost omul resentimentului social, fundamentul logocraţiei comuniste.”
Crescut la şcoala lui Nestor Ignat, Dumitru Popescu, N. Corbu şi a celorlalţi agitatori scânteişti, Florescu nu putea suporta ironia, erudiţia, eleganţa discursivă. Era, de fapt, prototipul diletantului arţăgos. A detestat orice urmă de meritocraţie veritabilă. În textele sale de după 1990, departe de a se căi, Florescu îi insulta pe N. Manolescu, Ioan Buduca, Mircea Mihăieş, Dorin Tudoran, Ion Vianu şi insinua că Grupul pentru Dialog Social s-a vândut pentru dolari. În acelaşi timp, Florescu exalta cuplul siamez Eugen Barbu - C. Vadim Tudor, prezentându-i pe vidanjorii cu moravuri jandarmereşti drept apărători ai interesului naţional.
Astfel, într-un articol cu deosebire abject, căzând victima unui extaz sudoripar, Florescu contrapunea „statura de atlet al moralităţii şi culturii”, proprie lui Popescu-Dumnezeu, activităţii disidentului Dan Petrescu, pe care probabil regreta că nu l-a lichidat fizic în perioada vlădicii (generalul Iulian Vlad) de la Securitate. Cât despre Ion Traian Ştefănescu, acesta era prezentat drept „excelent primadjunct al ministrului culturii”, adică remarcabil locţiitor de gâde (Suzana Gâdea) în timpurile când cultura românească era aşezată cu capul pe butucul floreştilor, barbilor şi vadimilor. Florescu a fost unul dintre principalii exponenţi ai aparatului ideologic al ceauşismului, om de casă al lui Nicu Ceauşescu, căruia de altfel i-a şi închinat adevărate panegirice, numindu-l „fiu demn al unui strălucit părinte”.
În fapt, şi o spun ca analist al fenomenului pe care l-am denumit încă la mijlocul anilor 1980 drept comunism dinastic (a se vedea articolul meu din trimestrialul american ORBIS, inclus acum în volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2008), ascensiunea
