Am pierdut două zile fără nici un folos, nici sufletesc, nici bănesc, dar pentru prima oară în viaţă mi-am pus în gând să le recuperez cumva, să dau ceasul înapoi şi să mai trăiesc o dată timpul pierdut. Pierdut cam în felul în care se pierd nişte bani într-o afacere şi îi scoţi întreit din alta.
Un câştig însă tot am avut: ideea că timpul care trece degeaba nu e pierdut definitiv. Că trebuie să faci ceva să compensezi, să ai şi din pierdere un beneficiu. Nu neapărat unul material. Când te gândeşti mult la un anumit lucru, socotind că ceva trebuie făcut, apare şi soluţia. O vezi, pentru că eşti pregătit s-o vezi. În viaţă avem tot felul de şanse, de ocazii pentru un mai bine, numai că nu le considerăm şanse şi ocazii. Nu ţinem ochii larg deschişi în aşteptarea acestora.
Totuşi, cum poate fi recuperat un timp consumat prosteşte? Un prim câştig pentru timpul pe care-l mai ai de trăit e să nu repeţi greşeala. Dac-ai fost prost o dată, e ca să nu fii la fel de prost şi a doua oară. Am pierdut două zile ducându-mă cu trenul într-un loc unde ştiam că evenimentul cultural la care fusesem solicitat nu avea cum să fie un eveniment, ci o improvizaţie a unor binevoitori. Pe cât de entuziaşti, pe atât de nepricepuţi în treaba cu pricina. M-am dus, fiindcă îmi vine greu să-i refuz pe entuziaşti. Şi îmi vine greu, întrucât mă entuziasmez uşor. În copilărie mă duceam cu droaia de copii la pescuit în bălţi fără peşte de dragul droaiei de copii. Nu pentru peşte plecam eu dimineaţa şi mă întorceam seara, ci pentru dus. Lucrurile s-au mai schimbat. Mă duc şi acum la bălţi sociale fără peşte, fiindcă sunt laş. Mila e adesea o formă de laşitate. Sunt prea mulţi cei care speră să-şi umple traista din locuri unde nu e sau nu mai e nimic de luat. Ar fi să le zic: Oameni buni, aţi greşit drumul, aţi greşit direcţia, înaintaţi într-o fundătură! Adevărul e că m-am
