Pentru că am plecat din România acum aproape 15 ani şi mi-au luat vreo şase ca să-mi treacă furia pe cât de încet se întâmpla totul aici.

Pentru că mi-au mai trebuit încă vreo patru să recunosc că-mi pasă foarte tare de locul unde m-am născut şi să-mi asum propria-mi identitate. Pentru că a venit momentul să aleg între a face sau doar a da cu părerea.

Pentru bunicul meu, care nu a votat actuala Constituţie pentru că nu înţelege cum poate armata - sau orice altă formă de a-ţi servi ţara - să fie opţională. Pentru că el i-a dat României tot ce i s-a cerut, uneori chiar abuziv, nepretinzând nimic în schimb, şi pentru că nu-i poartă pică acestei ţări, în care vreo câteva mii de oameni ştiu să scrie şi citească datorită lui. Pentru tatăl meu, care refuză să-i trateze pe alţii altfel decât cu decenţă şi omenie, deşi viaţa i-a oferit mult prea multe ocazii sau motive să facă altfel - iar el le-a refuzat de fiecare dată.

Pentru trei profesoare a căror dăruire m-a inspirat mai mult decât am vrut mult timp să recunosc şi care mi-au arătat cât de simplu este să faci bine, şi în cât de multe feluri poţi face acest lucru oriunde te afli - Eforie Sud, sud-vestul Franţei sau New Jersey. Pentru profesorul meu de engleză, căruia îi datorez mult mai mult decât uşurinţa exprimării în limba lui Shakespeare.

Pentru că îmi repugnă semnul egal pus în România între populism ieftin şi nevoia legitimă de a-i ajuta pe cei mai vulnerabili semeni ai noştri. Pentru că nu cred în pomeni, ci în oportunitate - chiar atunci când oportunitatea a însemnat că a trebuit să fac, pentru scurt timp, curăţenie în toaletele unui supermarket din SUA.

Pentru că riscul unei dezamăgiri mi se pare întotdeauna opţiunea superioară regretului de a nu fi făcut ceva de frica dezamăgirii. Pentru că nu pot pretinde nimănui perfecţiune atunci când mă confrun