Slujba de Înviere e ocazia cu care toţi românii, aproape fără excepţie!, merg la biserică. Sursa: Zoltan Lorencz
Dacă n-au avut ghinionul să participe peste an la vreo înmormântare sau norocul vreunui botez sau al vreunei nunţi, Slujba de Înviere e, pentru mulţi, unica întâlnire fizică cu biserica. Există explicaţii, se pot face comparaţii cu Crăciunul. E mai cald de Paşte, e o slujbă mai specială, e fondul credinţei creştine, partici panţii primesc ceva (lumină, pască), e magia miezului nopţii. Câte ceva din toate astea şi încă multe altele, probabil.
Eu am două imagini puternice în memorie. Prima e de la sfârşitul adolescenţei. Era pe vremea lui Ceauşescu şi ideea de a merge la Înviere avea un farmec aparte, de clandestinitate. Am ajuns la Mănăstirea Prislop, pierdută printre dealurile dintre Hunedoara şi Haţeg, după căderea întunericului. Credeam că, ajuns într-un loc izolat, dincolo de o suită de serpentine care fac accesul mai dificil, voi avea parte de linişte. Dar era aşa multă lume şi recunoscusem aşa mulţi oameni care, în viaţa de zi cu zi, făceau mişto de credinţe şi pe care îi ştiam incompatibili cu ideea de a merge la biserică încât căpătasem un soi de stinghereală. Chiar am fost tentat să renunţ. Să plec, să mă opresc undeva, pe dealuri, sub stele, să-mi am Slujba mea de Înviere, cosmică sau mai ştiu eu cum.
Se făcuse frig. Dar, nu ştiu de ce, n-am plecat. Am rămas. Am stat undeva între biserica mică, din piatră, şi locul unde se bătea toaca. Nu mai ştiu cum se numea părintele care a oficiat acea Slujbă de Înviere. N-am putut să intru în biserică, tot locul era ticsit de lume. Dar am înţeles atunci, prima oară, cât de importantă e o experienţă religioasă împreună. Alături, adică, de un grup mare de oameni. Mi-a rămas un sentiment care mi-a umplut sufletul. I-am văzut pe toţi acei oameni mişcaţi, rezonând cu ceva afla
