Daniel Bănulescu nu se sfieşte să recunoască faptul că a suferit pentru a intra în literatură. Că şi-a dorit acest lucru cu orice preţ şi că apropierea de un scriitor în carne şi oase îi dădea, la începuturi, fiori. Pare că face parte dintr-o specie pe cale de dispariţie, a celor care iubesc la propriu cartea şi care fac din ea o fiinţă. Iată un interviu despre cum se simte la propriu literatura. Pe pagina de Internet www.danielbanulescu.ro, autorul vă stă la dispoziţie în curînd cu alte răspunsuri. La ultima ediţie a Galei Premiilor revistei Observator cultural, Daniel Bănulescu a primit Premiul cititorilor pentru Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Premiul a fost acordat pe baza voturilor cititorilor care au accesat pagina de Internet a revistei. (un cristian) Să începem cu un „şoc“. Peste treizeci de meserii, dintre care paznic la Muzeul Literaturii. Poate că nu e ştirea culturală a ultimilor 20 de ani, dar e printre cele mai importante. Practic, aţi descoperit cum angajaţii Casei Memoriale „Bacovia“ foloseau manuscrisele pe post de hîrtie igienică. Cum a fost? Este una dintre cele mai puternice poveşti pe care le-am auzit, iar povestea mi s-a întîmplat chiar mie. Pentru a încerca să devin scriitor, aveam nevoie de timp. Şi, pentru a avea timp, m-am făcut paznic la o casă memorială. Pilula asta am luat-o cu oarecare greutate. M-am făcut paznic în momentul în care mai aveam două slujbe. Lucram în presă. Eram şi inginer. Dar, încet-încet, am fost mai puternic şi am acceptat şcoala asta de umilinţă şi, la un moment dat, am rămas doar paznic. Eram oarecum ocrotit într-un loc liniştit, puţin umblat, în care îţi închiriai doar trupul, stînd acolo, şi mintea ta putea să facă ce vrea ea. Paznic de zi sau de noapte? În program consta avantajul acestei slujbe umile. Şi de zi, şi de noapte. Te duceai şi stăteai 24 de ore în acea casă memorială, dar apoi puteai să