Reticentele multor moldoveni fata de utopia unirii cu Romania se explica in buna parte si prin prudenta lor fata de imperialismul cultural bucurestean sau, mai degraba, cel sudic, regatean. De la Bucuresti a fost dictata, de-a lungul intregului secol XX, pronuntia "corecta" a limbii, precum si vocabularul permis in limba literara, in detrimentul dialectelor regionale. Asta le-a dat provincialilor (inclusiv celor din Moldova romaneasca propriu-zisa) un sentiment de inferioritate care incepe inca din copilarie, de la scoala, intarit de primele chicote ale colegilor si de mustrarile invatatoarei. Reticenta si ciuda moldovenilor devin astfel lesne de inteles. La urma urmei, la Unirea din 1859, cele doua principate, Moldova si Valahia, se aflau pe picior de egalitate, iar Cuza era moldovean.

Mai mult, adevaratul focar literar romanesc se situa pe atunci la Iasi, iar scriitorii care au marcat secolul al XIX-lea au fost in majoritate moldoveni. E de presupus ca, daca i-ar auzi pe Eminescu si pe Creanga bodoganind, un bucurestean de astazi s-ar strica de ras. Intoleranta fata de elementele dialectale si pronuntiile regionale merge pana la a le califica, in manualele scolare, drept "abateri" de la norma, dandu-se astfel de inteles ca se incalca niste canoane care ar avea o realitate obiectiva. Ca nu asta e singura atitudine posibila fata de particularitatile locale ne-o arata exemplul unor tari precum Italia sau Belgia (in partea ei flamanda). In aceste tari in care limba literara s-a fixat, ca si in Romania, abia in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, codificarea standardelor literare nu s-a facut in detrimentul dialectelor.

Multe dialecte au ramas pana astazi atat de vii si diferite intre ele incat nu sunt mutual inteligibile, vorbitorii recurgand atunci la limba literara, care nu e altceva decat un mijloc de comunicare supradialectal. In Itali