Expoziţia Cel ce se pedepseşte singur, deschisă cu puţin timp în urmă la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia, se înscrie în categoria celor care recuperează imaginea plasticii româneşti dinainte de 1989. Un eveniment cultural care a dat prilejul întîlnirii celor prezenţi acolo cu opera a trei artişti importanţi: Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu. Există tendinţa, în toate tipurile de analiză făcute fenomenului cultural anterior anului 1989, de a-l discuta din perspectiva unor reacţii de natură politică şi socială faţă de perioada respectivă – ca atitudine, şi mai puţin ca experienţă plastică, în cazul nostru. Expoziţia deschisă recent la Mogoşoaia m-a determinat să mă gîndesc la ceea ce s-a petrecut în anii ’80, în domeniul artelor plastice, şi să constat că ideea pe care o transmite nu a fost atît de singulară, aşa cum sîntem acum tentaţi să credem. Tendinţa unui radicalism – aplicarea unor teorii reale asupra unui fenomen care a fost mult mai complex în dezvoltarea lui – are riscul de a trece peste evenimente importante ce ar merita să fie amintite. Din păcate, în acei ani, problema emigrării a fost un fapt real, mai ales în rîndul intelectualităţii. La fel de adevărată a fost retragerea în propriul atelier sau renunţarea de a participa la viaţă artistică. Alteori, soluţia existenţială a fost, în cazul unor artişti, aceea de a evada către alte activităţi. Angoasa generală în care trăiam era o realitate ce a produs reacţii pe diferite planuri. Este mai puţin interesant să vorbim acum despre nota conformistă a artei, cea care a răspuns cerinţelor ideologice şi care asigura paravanul de imagine necesar. Nu trebuie să uităm, mai ales în contextul valorilor afirmate, că problemele importante ale acestei epoci rămîn cele legate de experimentalismul neoavangardist al anilor ’70, mai ales în prima jumătate a deceniului nouă. În acest sens, merită să