Cam în acelaşi timp în care o ducea pe Angelina Jolie către o nominalizare la Oscar, cu „Changeling”, Clint Eastwood lucra şi la „Gran Torino”, în care s-a regizat pe el însuşi şi a creat un personaj absolut remarcabil.

Aici, Eastwood revizitează cu coada ochiului toate personajele sale dure, ajustează nuanţele, păstrează energia şi îl creează pe Walt Kowalski. Într-un fel, Walt e probabil varianta albă a lui Samuel L. Jackson din „Lakeview Terrace”, dar „Gran Torino” e departe de răceala cu care LaBute ne desena complexe dileme morale fără dezlegări definitive. „Gran Torino” e povestea amuzantă şi caldă a unui dezgheţ.

Walt e văduv, pensionar şi morocănos. Atât de morocănos, că nu vorbeşte decât în mârâieli. Nimic nu îl mulţumeşte: nici copiii, nici nepoata, nici - mai ales - invazia de imigranţi din cartierul său. Singurul lucru pe care îl preţuieşte, alintându-l cu lustruieli zilnice, este maşina sa Gran Torino, ediţie 1972.

În acest context, vecinii săi asiatici nu îi sunt deloc cei mai buni prieteni, mai ales că fiul familiei, Thao, încearcă să îi fure Torino-ul. Dar, spre deosebire de LaBute, care ne bombardează mai degrabă cu întrebări, decât să ne ofere răspunsuri, povestea scenaristului Nick Schenk ne dă o lecţie. E drept, mesajul ne scoate un pic ochii, dar toată încărcătura de emoţii şi puncte de vedere care se dau peste cap sunt bine justificate de felul complex în care sunt construite situaţiile.

E o poveste uşor demodată, dar asta nu o face mai puţin subtilă sau mai puţin interesantă. Eastwood e mult mai spectaculos când îşi arată dinţii ameninţător, decât atunci când cedează în faţa emoţiei. Şi, da, filmul nu e îndeajuns de legat încât să îl numim o capodoperă. Dar ar trebui văzut.

Filmul rulează de mâine la Hollywood Multiplex,

Movieplex, Starplex din Capitală,

Odeon di