Adevărul este că Basarabia e pămînt românesc. De la Ştefan cel Mare pînă în 1944. Unii ar spune că e o nesăbuinţă să afirmi aşa ceva, în actualul context geopolitic. Eu spun că e o nesăbuinţă să nu afirmi acest adevăr. Un adevăr ce poate fi rostit calm, ferm, cu luciditate, fără a agita salutul legionar şi fără gargara demagogică ultranaţionalistă. Că UE, Rusia sau SUA nu sînt interesate de acest adevăr e o altă poveste, de care, bineînţeles, e bine să ţinem seama. Însă noi, ca români, trebuie să încetăm a ne mai preface că nu ne pasă şi să punem totul în seama fie a „contextului internaţional“, fie a unei economii globale care i-a dus pe basarabeni într-o dependenţă faţă de ruşi şi pe noi într-o aparentă normalitate. Adevărul este că, dacă Ion Iliescu nu era un disciplinat elev al şcolii URSS de politică marxist-comunistă, ar fi avut curajul şi demnitatea de român, în 1990, să nu recunoască independenţa unui stat-fantomă numit „Republica Moldova“, ar fi intrat în Chişinău şi Basarabia s-ar fi reunit cu România. Însă Ion Iliescu era preocupat cu dirijarea minerilor prin Piaţa Universităţii şi cu consolidarea unei puteri abuziv dobîndite, cam ca puterea pe care a (re)dobîndit-o Voronin pe 5 aprilie 2009. Adevărul este că miliţianul Vladimir Voronin şi-a pus singur cruce. Fără instigatorii săi la violenţă, fără provocatorii securişti moldoveni, Palatul Preşedinţiei şi al Parlamentului n-ar fi luat foc şi miliţienii n-ar fi luat pietre în cap mai rău ca la Posada. Manifestaţia din 7 aprilie ar fi trecut, poate, neobservată de comunitatea internaţională, ca multe alte manifestaţii de la Chişinău. Însă nu doar studenţilor le e frică. Şi lui Voronin îi e frică. Şi această frică l-a dus la acte disperate, chiar dacă aparent ele se arată a fi foarte calculate. Adevărul este că un tînăr basarabean a murit, bătut de miliţiile lui Voronin. Adevărul e că jurnaliştii au fo