În mitologia ultimului deceniu, iPod e un zeu răsfăţat.

I se închină tot mai mulţi, e venerat tot mai des. iPod nu pretinde temple care se odihnesc în coloane sau jerfelnice pe care sângele nu apucă să se închege. Voracitatea antică a rămas în epopei şi în „Legendele Olimpului”. iPod e o zeitate modernă, căreia îi ajung urechile noastre. Cultul lui s-a propagat în viteză, aşa cum s-a întâmplat la fiecare parcurgere a distanţei dintre necesitate şi capriciu. De la telefonul mobil la agenda electronică, toate gadgeturile au urcat fulgerător pe spirala popularităţii. iPodul nu face excepţie şi răspunde nevoii noastre de-a auzi doar ceea ce vrem. În larma isterică a acestor ani, în fojgăiala ameninţătoare din jur, prezervativul audio nu poate fi decât salutar.

iPodul nu e doar spiriduşul cu fire care, vorba lui Caragiale, „gâghilă urechea într-un mod plăcut”, ci şi elementul de izolare la care recurg tot mai des cei deranjaţi de vocile străzii, de claxoane, de certăreţii din tramvai sau de cerşetorii din metrou. Adoratorii zeului iPod fac parte, în marea lor majoritate, din populaţia tânără. Cu doi ani în urmă, „Dilema veche” chiar a avut un dosar intitulat „Generaţia iPod”, în care paseiştii, tradiţionaliştii şi melancolicii defazaţi luau lecţii de actualitate din partea celor care îşi trăiesc o parte din viaţă cu firele prin care curge muzică în urechi, pianotând pe tastatura computerului şi bucurându-se de răsfăţurile tehnologice de tip mess, skype, twitter etc.

iPodul era văzut de cei mai mulţi drept aliatul împotriva alienării, barajul fonic ridicat în faţa celor care le asediau fără scrupule liniştea, nădăjduind s-o facă ţăndări. În ultimă instanţă, iPodul devenea un instrument de luptă simţit împotriva nesimţirii. Un paravan discret împotriva celor care tratau dispreţuitor discreţia. O formă nederanjantă de protest împotriva ce