Din perspectiva criticului de dans, rezidenţele din cadrul programului Artistne(s)t au constituit o şansă de înţelegere aprofundată a modului în care se construieşte un act artistic. E bine ştiut că nu se pune problema unui aparat critic eficient în orice artă, dacă obiectul discursului lipseşte sau este ineficient. Faptul că am asistat la procesul de creaţie al unor spectacole care s-au născut ori s-au aprofundat la Centrul „George Apostu“ din Bacău m-a ajutat să-mi rafinez privirea pe care o îndrept spre o creaţie. M-a ajutat să-i înţeleg pe artişti în latura lor umană, puternic legată de cea artistică. Un alt aspect important al acestor rezidenţe este dat de gradul de libertate acordat coregrafilor. Este necesar să înţelegem că o concepţie despre completa eficienţă a unui discurs artistic trebuie depăşită: artistul are dreptul să greşească, nu este dator în faţa nimănui să aducă o reţetă de succes a creaţiei sale, este liber să-şi dezvolte creaţia ulterior, după cum este la fel de liber s-o „înmormînteze“ şi să treacă mai departe, spre altă etapă a parcursului său artistic. Acesta este unul dintre motivele cele mai importante ale necesităţii ca astfel de rezidenţe să existe: introducerea unei abordări relaxate şi realiste asupra destinului unui produs artistic. Ar trebui poate să vă vorbesc despre experienţa mea personală legată de Artistne(s)t, despre bucuria de a privi cum se construieşte un discurs coregrafic, despre lungile discuţii purtate cu anumiţi artişti, care mi-au oferit privilegiul de a mă primi în „laboratorul“ lor, de a mă lăsa să fiu martora muncii lor, de a-mi împărtăşi nesiguranţele lor, entuziasmul sau reticenţele cu privire la propunerea artistică ce făcea obiectul prezenţei lor în rezidenţă. Nu voi nominaliza pe nimeni, nu voi povesti pînă la capăt nici una dintre aceste experienţe, pentru că ele reprezintă o formă de intimitate ce treb