În studiul Lazăr Şăineanu, din Cercetări de Lingvistică (1962, 1) D. Macrea scria că acesta este "astăzi aproape uitat". în mediile universitare nu era uitat, cărţile îi erau recomandate pentru studii. Mărturie stă promoţia mea universitară (1952-1957), unde la cursul de Limba română contemporană, profesorul Iorgu Iordan îi cita lucrarea Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române şi ţinea să ştim noi, studenţii, că Şăineanu "a fost un specialist de serioasă pregătire ştiinţifică şi contează nu numai în istoria lingvisticii româneşti, ci şi în cea a lingvisticii romanice în general" (a se vedea cursul său tipărit, în 1956, p. 127). Cu siguranţă că ne-a fost evocat Şăineanu şi în cursul de Istoria limbii române literare, mărturie stând volumul cu acelaşi titlu, pe care profesorul Al. Rosetti l-a tipărit, împreună cu B. Cazacu, în 1961. Cât priveşte cealaltă dimensiune a operei lui Şăineanu, cea de folcloristică, Perpessicius a tipărit, în 1955, în revistă şi apoi în volumul său Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948-1956) (1957) amplul studiu Lazăr Şăineanu şi folclorul. Ceva este adevărat, şi anume că nici una dintre cărţile sale n-a fost reeditată între anii 1948 şi 1978, ultima sa carte tipărită în România, după instaurarea comunismului fiind cea de a zecea ediţie, în 1947, a Dicţionarului universal al limbii române.
Cine parcurge vasta operă a lui Lazăr Şăineanu (23 aprilie 1859, Ploieşti - 11 mai 1934, Paris), ignorând biografia autorului ei, este ispitit să creadă că acesta a avut o viaţă lină, care i-a favorizat elaborarea în tihnă a studiilor sale de lingvistică, filologie, folcloristică şi istoria culturii, adică peste 30 de volume însumând multe mii de paginii. Adevărul, crud, este că, încă din tinereţe, a primit lovituri dureroase: când n-avea decât 19 ani, a murit tatăl său, Moisi Şain, pictor de case boiereşti şi de
