Ion Floricel sau scrisul

ca respiraţie La început, când am auzit că publicase două sau trei romane, nu i-am dat importanţă. Le-am răsfoit apoi şi am dedus că autorul era preocupat de oamenii unui loc anume, totuşi nu ocolit de faimă în istoria sudului nostru campestru, este vorba de Băileşti, şi că îşi agrementează prozele cu diverse întâmplări şi figuri, trăite şi cunoscute graţie profesiei de anchetator. Să fi fost prin 1995. Ion Floricel era, altminteri, o persoană deschisă la fire, volubilă, jovială, un spirit „popular“, neavând nimic din răceala, încruntarea şi severitatea unui procuror, aşa cum se afla el ca statut de profesionist, de vreo două decenii. Tot aşa a rămas până în ziua de azi, doar mai puţin procuror prin contractul de muncă, fiindcă, între timp, excedat probabil de duritatea şi de riscurile insidioase ale primei profesii, a intrat în avocatură. I-au rămas însă spiritul justiţiar şi fervoarea căutării adevărului, ce se prelungesc neoprite în romanele sale, pentru că Ion Floricel a continuat să scrie şi să publice, numărul cărţilor semnate de el gravitând în jurul… jubiliarului zece. Dacă, prin 1988, când începea să scrie, considera că încearcă doar să-şi satisfacă un hobby, în 1995 el devenea membru al Uniunii Scriitorilor cu trei romane publicate („Moarte deocheată“, „Pământ însângerat“, „Iubirile care ucid“), iar în 1998 obţinea chiar premiul Filialei Craiova a USR pentru al patrulea roman, „Castelul“, 1997. Aproape stupefiant saltul de la începuturile unui hobby la un premiu acordat de un juriu format din scriitori consacraţi! Ion Floricel primise, cred, cel mai puternic stimulent de a continua, aşa că, în 2002, şi-a trecut în palmares încă o izbândă, prin atribuirea celui de-al doilea premiu al Filialei Craiova a USR pentru romanul „Fel de suflete“, 2001. „Trecătorul“ (2003) şi „Aceeaşi lume“ (2005) s-au alăturat celor mai înainte enumera