Universitatea de azi a devenit, cum spun jurnalistii, o uzina de diplome. Pentru unii, un fel de SRL ca oricare altul, o sursa de castig mai mult sau mai putin licit. Pentru altii, o institutie improvizata si inutila.
De fapt, chiar de la infiintare, universitatea romaneasca a trait mereu sub spectrul provizoratului, ca o forma fara fond, dar cu pretentii, investitie la bunul plac al celor puternici. Abia in interbelic lucrurile par a fi intrat intr-o oarecare normalitate, care se prelungeste vag pana spre sfarsitul comunismului. Este perioada cea mai infloritoare, in care universitatile romanesti concureaza fara probleme ca nivel valoric cu cele europene. In comunism inca mai puteai audia cursurile unor profesori-model, poligloti, cu discurs impecabil, supravietuitori ai gulagurilor, adaptati cu chiu cu vai la noua stare de lucruri. Din nenorocire, neavand si putere administrativa, ei n-au izbutit sa faca scoala, pentru ca potentialii discipoli erau risipiti in toate cele patru vanturi la sfarsitul facultatii. In sistem ramaneau aproape exclusiv turnatorii si insii obedienti, tovarasii predispusi la ticalosie. Chiar si asa, tot aveai de la cine sa inveti carte. In universitatile de prestigiu (Iasi, Bucuresti, Cluj) nu patrundea oricine. Iar calitatea studentilor reflecta in oglinda prestigiul profesional al dascalilor.
Dupa 1989, liberalizarea produsului numit universitate a creat un adevarat haos, ale carui efecte le simtim acum din plin. Studenti semianalfabeti, profesori superficiali, diplome pe banda rulanta. Universitatile cu renume au avut de suferit cel mai mult prin migratia absolventilor de liceu spre alte destinatii. Astfel, din cauza constrangerilor financiare, amenintati cu pierderea locului de munca, profesori apreciati la Oxford se vad nevoiti sa puna note de trecere unei multimi covarsitoare de imbecili incurabili, in
