Între istoria literaturii şi cronica literară există o profundă incompatibilitate de gen. Spuneam chiar, într-un episod precedent, că, oricare ar fi numele semnatarilor, specia recenziei rămâne lipsită de relevanţă când în vizor se află o carte cu un asemenea unghi vizual. Observaţiile sunt întotdeauna corecte, dar banale. Lucrul rezultă îndeajuns de evident din consultarea dosarelor de presă de care au beneficiat în timp toate sintezele intitulate astfel. (Singurul care a scăpat din malaxorul de clişee al comentariului angajat a fost Enea Hodoş, a cărui Istorie de la 1893 e încă prea puţin cunoscută.) Aşa încât cu mult mai interesante apar astăzi consideraţiile teoretice ale lui Nicolae Florescu, din Istoriografia literaturii române vechi, decât acelea îngust exacte ale lui Şerban Cioculescu, desprinse din articolele despre Istoria lui Călinescu. Ce îi atrage, totuşi, pe cronicari în suava impostură de a dezbate volume pentru care, cel puţin prin natura strict contemporană a ocupaţiei, nu au decât o minimală competenţă?

Cred că răspunsul decurge dintr-o periculoasă iluzie a răspunderii asumate. Exerciţiul săptămânal al prizei directe induce acestui act de rutină judiciară false valenţe legislative. A da verdicte publicistice regulate nu înseamnă neapărat a impune regula jocului. Mai ales în materie de istorie literară, unde cei mai mulţi dintre comentatorii momentului au o pregătire exclusiv didactică şi unde buna intuiţie, atunci când ea există, nu mai e suficientă. Receptarea firavă intelectual a Istoriei lui Manolescu e cea mai recentă dovadă. Contestaţiile vizează, făţiş sau insinuant, judecăţile de valoare. În timp ce adulaţiile le ignoră ca de la sine înţelese. Situându-se prudent pe linia de mijloc a chestiunii, Dan C. Mihăilescu contabilizează scrupulos frecvenţa cuvântului "capodoperă" de-a lungul celor cinci secole de literatură, dar nu d