Gabriela Melinescu: Cei mai buni profesori pe care i-am avut la facultate au fost marile personalităţi, care ne-au lăsat şi cărţi şi care ne-au lăsat mai ales entuziasmul ideii că viaţa adevărată nu înseamnă viaţă socială. Mai ales că, atunci, aceea socială era, cum ştii, plină de probleme. Exista, prin aceşti profesori, un fel de refugiu interior, care se găseşte, dacă-l cauţi bine, în fiecare persoană. Era un refugiu, cum să zic, activ, o trimitere către sine.
Cosmin Ciotloş: În afară de aceştia, formidabili, mai erau şi alţii, interesanţi?
Mai era şi un domn, Zamfirescu, la literatură universală. Era cercetător. Şi el era foarte bun. Avea, mi-amintesc, un aer foarte nobil. Ce-mi doresc de la un profesor e să-mi spună lucruri de care să-mi aduc aminte şi care să mă entuziasmeze. Să-mi dea speranţa că, totuşi, literatura ajută la ceva. Mai era şi Sorin Alexandrescu, asistent pe vremea aceea, un asistent foarte plăcut. Nu ne teroriza, în primul rând, asta este cel mai important. Dar cei care predau literatura nu puteau oricum să ne terorizeze...
Existau şi din aceştia ?
Da, categoric. În primul rând cei de la lingvistică. De exemplu domnul Poalelungi, n-ai auzit probabil de el. Pe mine m-a lăsat pentru toamna, mi-a spus: "nu vei trece, pentru că nu te-ai interesat deloc. Nu meriţi altă notă decât zero tăiat în patru." Am zis: "bine, să ne întâlnim la toamnă", foarte politicoasă. Dar între timp s-a întâmplat un lucru extraordinar. S-a îndrăgostit, n-o să spun de cine, pentru că este tot un cadru didactic, şi am şi scris o nuvelă foarte bine marcată despre ei...
În Ghetele fericirii ?
Nu, nu... În altă carte de nuvele pe care am scris-o în suedeză şi pe care n-am mai apucat s-o traduc. Dar probabil o voi face, până la urmă, eu sau domnul Iscrulescu. Şi s-a îndrăgostit. Dragoste de-asta,
