Pe cartea de vizită a dlui Bazil Chiţoiu potcovarul scria "furnisor al Casei Regale". Ceea ce era aproape adevărat: avea un contract cu Regimentul de Gardă. De cînd începuse războiul potcoavele şi caielele care ieşeau din fabrica lui ajungeau şi la cîteva escadroane de cavalerie din ţară. Fabrica lui Bazil era la marginea oraşului. Furnizorul Casei Regale muncea şi acum la forjă cîteva ore bune pe zi. Avea un şorţ greu de toval cu care venise din Ardeal în 1920, cînd îşi deschisese aici potcovăria. Nu-şi dorise niciodată să intre în rîndul notabilităţilor oraşului. Era mai înalt decît cei mai mulţi bărbaţi din Medgidia. Îşi purta cu mîndrie la biserică hainele de duminică, dar nu-i plăcea să stea prea mult îmbrăcat în costum. Gulerul cămăşii îi dădea mîncărimi şi cînd dădea mîna cu unul şi cu altul se scuza că nu-şi scoate mînuşile fine de glanţ fiindcă avea palmele asprite de bătături. Cînd a apărut în oraş, cu trei căruţe braşoveneşti din care s-au mai dat jos două calfe, nevasta lui, mare cît el, blondă, şi doi copii care de-abia învăţaseră să umble s-a zvonit că era ţigan unguresc, fiindcă în regat cu potcovăria se îndeletniceau mai mult ţiganii. În următorii ani acest zvon a dispărut, dar a apărut altul, că era papistaş. Nimeni nu s-ar fi împiedicat în acest zvon, cum nu se agăţase nimeni nici de cel că era ţigan. Lumea vorbea, în timp ce la potcovăria lui răsunau ciocanele ziua şi noapte. Pe atunci nu-i ştiau numele mic decît nevasta lui, calfele şi ucenicii pe care şi-i luase din satele vecine. Pentru ceilalţi era Chiţoiu potcovarul. Cînd începuse să facă oarece cheag, avea cinci copii, toţi băieţi, nevasta lui Anuţa încă nu se îmbolnăvise şi toată ofiţerimea din oraş la el îşi potcovea caii. În al treilea an al Crizei Chiţoiu s-a dus la Bucureşti cu o recomandare scrisă de maiorul Scipion şi cu o ladă de potcoave. A stat o săptămînă la un hotel ieftin,