În mintea multora dintre noi, secolul al XIII-lea nu poate fi legat de nici o reprezentare. E precum o secvenţă goală dintr-o depănare cronologică lipsită de conţinut. O pată oarbă fără identitate spirituală, asemeni majorităţii veacurilor ce dau carne Evului Mediu. Lacuna nu ar fi din cale afară de ruşinoasă dacă, deschizînd cartea lui Alexander Baumgarten, nu am afla că secolul cu pricina nu numai că are un profil distinct, dar că polemicile pe care le-a găzduit îi conferă un rol aparte: acela de placă turnantă în istoria filozofiei. Mai precis, veacul al XIII-lea este răspîntia fecundă din care s-au desprins cîteva din noile direcţii ale gîndirii moderne. Altfel spus, dacă europenii au început să gîndească în alt mod decît o făcuseră grecii sau latinii este pentru că, atunci, în veacul al XIII-lea, două paradigme - cea arab-grecească şi cea creştină - au intrat în coliziune. De pe urma coliziunii lor s-a născut ceva cu totul nou: o gîndire postscolastică care, odată cu Copernic, Galileo Galilei şi Newton, a început să semene cu ştiinţa.
Procesul a fost atît de profund şi atît de încărcat de consecinţe încît poate fi asemuit cu ciocnirea a două plăci tectonice: tiparul grecesc a fost încălecat şi înăbuşit de matca viziunii creştine, fără însă ca vreunul din fronturi să se impună definitiv. De cîştigat n-a cîştigat decît noua încreţire ivită în peisajul culturii medievale: valul viitoarei gîndiri ştiinţifice. Iată de ce disputa petrecută în secolul al XIII-lea este grăitoare în privinţa modului cum supravieţuiesc ideile cenzurate.
Pe 1 decembrie 1270 episcopul Parisului, Etienne Tempier, condamna 13 propoziţii aparţinînd curentului filozofic, de sorginte aristotelică, care domina atmosfera Universităţii pariziene. Universitatea avea atunci patru facultăţi - Medicină, Drept canonic, Teologie şi Arte - şi universitarilor li se cerea să n
