El a fost primul. Vor urma şi alţii. Schingiuiţi, torturaţi, bătuţi cu furie, iar noi vom continua să privim la televizor cum sunt maltrataţi. 

Vom schiţa grimase şi ni se va face pielea găină. Dar nu vom lua atitudine. Ne vom petrece, împăcaţi şi liniştiţi, Paştele în familie, mulţumiţi că am mai făcut un act caritabil în Săptămâna Patimilor şi vom schimba postul în cazul în care se vor mai transmite violenţe din Republica Moldova. Pe alţii, imaginile îi vor împinge în trecut şi îi vor sili să-şi retrăiască propria revoluţie. Când i-am văzut pe acei tineri care erau pur şi simplu schingiuiţi în faţa camerelor şi nimeni nu lua atitudine, mi-am dorit să fiu acolo. Să am şi eu optimismul lor că vor scăpa de comunism. Pe ei i-am admirat, dar în acelaşi timp m-a dezgustat reacţia unor prieteni pe care i-a durut în cot de ceea ce se întâmpla acolo. Care probabil ar fi preferat să se ascundă după perdele şi după fusta mamelor şi să nu iasă în stradă, dacă nu ar fi fost de-o şchioapă în '89. În fapt, articolul îi era dedicat lui Valeriu Boboc - prima victimă a actelor de violenţă pentru planificarea cărora au fost acuzaţi românii. Un tânăr cu care m-am identificat şi despre care ştiu că va rămâne erou doar în amintirea celor care au avut de suferit de pe urma acestei revoluţii, şi un prim mort intoxicat cu fum, care se răzvrătise în faţa autorităţilor, în documente. Acest articol i-a fost dedicat celui de-al doilea tânăr care a fost aruncat în curtea unui spital, bătut crunt, până când i-au fost rupte coastele, tâmplele i-au fost zdrobite, iar un picior i-a fost fracturat. Ion Tabuleac - un alt ghimpe în coastă pentru comuniştii ce l-au snopit în bătaie. Dar ei sunt doar doi din sutele care încă mai trăiesc în spiritul terorii şi pentru care viaţa s-a sfârşit în momentul în care au ieşit pe stradă şi au vrut să-şi câştige libertatea. Acelaşi lucru şi-au dorit şi cei c