E o deosebire între ce-i revine psihicului şi ce fiziologicului în reacţiile şi stările unui individ. Astăzi, la cafea, mă enervez fiindcă T mă contrazice fără rost. Părăsesc terenul, ca să nu ne certăm. Îmi trece repede şi aş coborî, s-o împac, dar încă nu pot. Nu sunt cum ar trebui să fiu. E încă ceva tensionat în mine. Corpul e încă supărat. Abia după ce se retrage tremurul pot să cobor.

Ar trebui să existe o limită în toate. Ducându-mă la pâine, îmi iese în cale şi la dus şi la întors o pisică neagră. Neagră, neagră de tot. Fără ceva, acolo, nişte dungi, maro.

Urcăm în mansardă, unde T proiectează înfricoşătoare transformări. "-Ce-i cu toate foile astea ?, întreabă. -Viitoare ciorne. -Pentru câte vieţi ?"

Trăiesc tot mai puţin în metalimbaj. Semn de îmbătrânire, de criză a funcţiei generalizatoare, venirea minţii la cap ? Când citesc cuvinte ca modernism, postmodernism nu simt nevoia să scot revolverul, simt cum adorm. Prefer să dorm. Este în ele voinţă de a domina. Îmi regăsesc, mâncată de molii, uniforma de semiotician. Prefer cu mult petrecerea în literatura însăşi, stabilirea de relaţii independent de isme, cum face Ion Vartic în eseurile lui. Semnificativ mi se pare faptul că scriitorul Cărtărescu se arată sastisit, în Jurnal, de doctorul Cărtărescu, pe care îl citează cu febrilitate toţi cei neliniştiţi din cauză că nu ştiu în ce pătrăţâcă - vorba lui Ion Iliescu, a celuilalt Ion Iliescu, iesteticianul urbei noastre - să-l aşeze pe cutare scriitor.

Citează Luca Piţu cunoscuta frază a lui Pascal: "...luaţi-le divertismentul, şi-i veţi vedea uscându-se pe picioare de plictiseală..." Uitasem urmarea: "...îşi simt atunci nimicnicia fără a o cunoaşte..." Sigur că-i aşa. Mi se pare însă că nimicnicia lucrează şi mai harnic când divertismentul se prelungeşte fără măsură. Atunci, în loc să te uşti pe picioare