Un adevărat desant de prieteni, compus din Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi Marcel Tolcea, s-a ocupat de îngrijirea volumului Eu însumi de Ion Monoran: poet dispărut la patruzeci de ani, în decembrie 1993, cu puţin înainte de apariţia primei sale cărţi. După trei luştri de la acest debut editorial postum, recuperarea este pândită de un risc dublu: al amiciţiei neselective şi al co­memorării pioase, non-critice.

Nemaicitind nimic, până de curând, din versurile publicate sau nepublicate ale lui Ion Monoran, surpriza descoperirii unui poet pe cât de original, pe atât de proaspăt a fost una considerabilă. Nici una dintre pa­ginile volumului de faţă (având un cuprins eterogen, unele variante tatonante şi câteva secvenţe experi­men­tale) nu datează, deşi ele îl reproiectează pe Marcel Tol­cea "un­deva pe bordura umedă a anilor '70"... Contează mai puţin că, pe vremea aceea, poetul deja format frec­venta cenaclurile timişorene, după ce fusese exma­triculat din liceu şi trimis într-o unitate de muncă; în timp ce viitorul critic abia făcuse ochi. Im­portant este că poeme scrise cu patru decenii în urmă se desprind aproape complet de momentul redactării lor, livrându-se fără atele contextuale unui cititor din altă epocă socială şi literară.

Grupând texte inedite şi distribuindu-le în trei secţiuni omogene în interior şi cu diferenţe notabile între ele, Eu însumi e o antologie "arheologică", prin care etapele poeziei se regăsesc în vârstele omului care o scrie. Biografia impregnează de la bun început o operă în mişcare, opusă, cu obrăznicie programatică, producţiei patriotarde de după Tezele din iulie 1971; şi lirismului călduţ, convenabil. Prima ţintă o constituie Daciada culturală, Cântarea României lăţită în repertoriul "artistic" al epocii: "Bună ziua, poezie românească ar trebui să-ţi spun/ dar până una alta trebuie să mă resemnez la un bună