La prima vedere, acum aproape un an, Claudia Popescu se răsfăţa oglindindu-se in lumina propriei viziuni, aidoma lui Narcis in luciul apei. Se răsfăţa pe malul mării, admirând cu penelul peisaje din Veneţia, Corfu, Ischia sau Salonic. Remarcam atunci o anumită canonizare incomodă a picturii sale, o retorică un pic de alcov, inversă de cum este regula. Ea nu spiritualiza peisajul, nu-i transfera din sensibilitatea sa creatoare, nu-l transfigura, ci il dezlipea de acolo, de sub ochi, il inşfăca şi il aducea spre sine. Il transfera, destul de ilicit, in folosul propriu. Ca un succedaneu al elixirului la care visează in secret ego-ul oricărui artist. Ca să se admire. Să se incânte.
In cea mai recentă expoziţie a sa*, Claudia Popescu se lasă convinsă de o necesitate interioară severă şi diseminează atât tematica peisajului, cât şi tehnica de realizare.
Pe de o parte, rămân, indiscutabil, pânzele – aceeaşi pictură fermă, sigură, cu o cromatică sustenabilă, foarte „iute" (ţinta este pe senzaţia de rece a apei!), dar fără să atingă pragul truculenţei – cu marea in diverse ipostaze (subzistă, totuşi, pasiunea irepresibilă pentru marine!). Pânze in care, uneori, din păcate, datorită unei suficienţe care o sufocă, recurge la exprimări inovatoare extraestetice (şi atunci forţează limitele!). Cum ar fi ferestrele reale care se deschid către peisaj, gratiile de bambus aplicate pe tablou, ce coboară brutal decodarea peste buza prăpastiei (viziunea interzisă etc.!), ori la soluţii semantice facile, precum, de pildă, oraşul văzut ca ieşind dintr-o vioară (sugerând muzicalitatea etc.) sau nudul albastru ce ocupă, cam abuziv, fereastra dincolo de care imaginea expiază. Altminteri, atunci când uită de aceste artificii (ludic-feministe?!), totul emană putere: culoarea are forţă, pensula nu tremură, iar ochiul este pus cu chibzuinţă la treabă (amintind, repet, d
