Multe, nenumărate, înainte şi după Bosch, sînt corăbiile nebunilor. Ducînd, ca în Călătoria lui Baudelaire, cîrmită de mort, vieux capitain, "nemărginirea noastră pe mărginite mări." Amuşinînd, deosebit de Arca de care-şi rîd, al cărei rost e să păstreze lumea veche, în perechi, noutatea care-i este artei, de la un punct încolo, mai dragă decît orice. Steagul - negru, dar ce-are a face... - al tuturor avangardelor. Sub care pleacă la drum şi Apunake, fenomenul lui Grigore Cugler, chemat la viaţă în 1934, la Vremea.

Cine este Grigore Cugler, autorul repetat de vreo patru ori pe coperta ştanţată, în roş-verde (o combinaţie care va reveni des în acest un fel de basm), cu Apunake şi alte fenomene? Un avangardist despre care nu se poate spune, ca despre atîţia alţii, la rece, mult zgomot pentru nimic, pentru simpla pricină că pînă şi zgomotul i-a lipsit, acestui exilat la capătul lumii. Un diplomat, sastisit, de bună seamă, de călătorii şi protocol, încercînd, într-un delir la care iau parte şi limba, şi raţiunea, şi simţirea, să se elibereze de ele. Evident, făcut să fie citit, nu cu atenţia celui care vrea să-nţeleagă, ci mai curînd în pasa distrată a celui care vrea să scape (de logică, de sintaxă, de literatură, la urma urmei), Apunake nu se poate rezuma. E una din acele nebunii care, fără să aducă, nicidecum, iluminarea, nu fac decît să amîne platitudinea. Verdictul de care te aperi, în spiritul unui baroc degradat, fără urmă de dramă, cu vorbe şi situaţii pe care le înnădeşti ca să ţină. O vreme.

Cuceriri după cuceriri face Apunake, începînd cu inima femeii sale, Kematta - scrierea cu pretenţii, de dragul exoticului, nu poate ascunde un scenariu arhetipal, în sinea lui. Pe urmă, împreună, pornesc să bată lumea, o lume de fiinţe care par a fi început să vorbească, neologic-dezlînat, înainte să fi putut să stea în picioare. Eroi compo