RĂSPUNS DAT LUI MIHAI MATEESCU-CODLEA, CARE MĂ ÎNTREABĂ CE CRED DESPRE LITERATURA ROMÂNĂ. Literatura română a însemnat mult în istoria poporului român. A avut statutul unui joc elevat, dar a fost, mai ales, un mijloc de supravieţuire. Cronicarii din secolele XVII şi XVIII (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce ş.a.) scoteau spada din teacă în momentele de primejdie pentru ţara lor; dacă însă primejdia era prea mare înmuiau pana în călimară şi scriau pe pergament sau piele de căprioară mesaje patetice pentru posteritate, căreia îi cereau arbitrajul.
Toţi scriitorii noştri mari au fost într-un fel sau altul implicaţi în politica românească. Au semnat memorii, au propus reforme, au candidat la domnie (şi au şi renunţat, când altcineva s-a dovedit mai bun; este cazul lui Vasile Alecsandri, care în 1859 s-a recuzat în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza), au luptat pe front, cu arma în mână, au făcut revoluţii, s-au transformat adeseori în pedagogi ai neamului lor (ca "sămănătoriştii" de la începutul secolului douăzeci). Cărţile lăsate de ei moştenire au fost păstrate în somptuoase biblioteci, dar şi la piept, sub haină, de către oameni simpli, ca nişte icoane aducătoare de noroc.
În unele case ţărăneşti există şi azi, pe "grindă" câte un volum cu versuri de Mihai Eminescu, având paginile stropite cu ceară, ca Biblia.
Fuziunea între meseria de scriitor şi meseria de om conferă literaturii române o puritate aparte. Te face să te gândeşti la o cămaşă albă şi curată, la mirosul de brad, la o chilie proaspăt văruită. Chiar şi cele mai teribiliste experimente, chiar şi cele mai perverse subtilităţi au o candoare de fond. Aşa cum se întâmplă ca o pată să nu iasă cu nici un preţ dintr-o ţesătură, din literatura română nu poate fi scoasă, în nici un fel, puritatea ei originară.
*
Talentul literar este foarte răspândi
