Vine din nou Invierea, a mai zburat un an, si tot nu pricepem care-i lumea in care am cascat ochii, de ce asternem mereu capul pe perna spre a redeschide mintea a doua zi, la fel de goala si fara capatai.

Ne trebuie bani sa ne dam bisericile cu var, sa le carpim ca sa nu ne cada in cap. Pentru ca altfel ne trezim din nou constatand ca suntem blestemati, si-L intrebam pe Dumnezeu unde, pastele ma-sii, am gresit de aceasta data.

Numai ca Doamne-Doamne, desi pricepe ca spunem mereu aceeasi tampenie, nu cunoaste exasperarea. Si nu opreste timpul in loc, ca sa nu ne mai auda cum ne chinuim sa uitam de "de dulce" pentru ca apoi sa strigam fericiti: Mancareee!

Marea sarbatoare culinara a crestinatatii isi termina perioada de abtinere (de la carne, de la siktir, de la pumni) si incepe perioada de indesare. Cu disperare, cu febra, cu picioarele care ne mananca si nu le mai putem tine sa nu mearga la camara ne-ndreptam sigur, prin urmare cu precizie, spre eruptie. E voie!

La atat se reduce spiritul pascal, la cumparaturi si friptura - imi dau seama cat ne chinuim sa nu facem sarmale si pentru Inviere, dar daca suntem in stare de sacrificiu, poate nu e totul pierdut.

Si la o slujba, doua, unde ne-azvarlim la rugaciunea colectiva, spre a finaliza ultimele clipe ale postului si a umple niste goluri. Fara sa ducem acasa nici macar o silaba din cuvantul care inalta cea mai frumoasa poveste a noastra (nu miracolul, ci adevarul) spre culcusul dintre plamani.

Doamne-fereste sa ne facem o introspectie! Ne-ar pali in moalele capului gestul unor episcopi de-a spala picioarele a 12 studenti teologi, si a le saruta, amintind de iubirea lui Iisus pentru apostoli, carora le-a transmis doua invataturi pentru oameni: purificarea si smerenia.

Smerenia? Nu face parte din ce-am invatat ca reprezinta fiecare pas as