În primul rând pastoraţia de penitenciar nu constă într-un set de norme şi reguli. Paradoxal, într-o instituţie ca aceasta în care totul este normat, de la hrană, timp de plimbare şi până la metri cubi de aer respirabil, pastoraţia duhovnicească este „Duhul lui Dumnezeu care se plimbă pe deasupra apelor” tulburi ale sufletelor năpăstuiţilor şi nu poate fi încorsetat între reguli şi cadre specifice.

Am încercat timp de 6 ani fel de fel de metode de „asistenţă religioasă” – căci aşa se numeşte pastoraţia de penitenciar în „Protocolul încheiat între Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei” din 1997: „preotul de penitenciar răspunde nevoilor de asistenţă religioasă ale deţinuţilor” – însă am ajuns la concluzia că însăşi această încadrare sau denumire a misiunii preoţeşti este una plastică şi rătăcitoare. Aici cred că singura şi adevărata denumire a sfintei misiuni preoţeşti este DUHOVNICIA. Duhovnicia este lucrarea Duhului, iar în acest caz preotul trebuie să fie ori purtător de Duh, adică un sfânt, ori smerit datorită vederii multelor sale păcate şi neputinţe. Ambele căi îl vor conduce pe preot la exprimarea sau exteriorizarea autentică a Duhovniciei: MILA. O milă hristică.

Mă aflam de curând în scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, când a început tăvălugul mărturisirii unor păcate care m-au înfiorat: crimă fără mustrare de conştiinţă, loviri şi vărsare de sânge fără milă, violuri asupra fetelor foarte tinere, unele fecioare, maltratarea bătrânilor şi deposedarea bunurilor acestora… şi mărturisirile continuau, cu amănunte înfiorătoare. La fiecare păcat mărturisit simţeam cum înlăuntrul meu creşte dispreţul, scârba, iar mai apoi ura faţă de cel ce era faţă în faţă cu Dumnezeu într-un moment al adevărului. Am rămas înmărmurit, plin de mânie. Nu era ceva foarte ieşit din comun, doar auzeam astfel de mărturisiri foarte des, dar niciodată nu m-au răscolit în