În urmă cu zece ani murea la Paris Roland Barthes, puţină vreme după un accident stupid. Fusese lovit de un camion pe cînd traversa strada chiar în faţa instituţiei de veche şi înaltă tradiţie culturală numită de cîteva secole "Collčge de France", unde fusese chemat să ţină un curs despre limbaj şi literatură. Cine ar fi fost mai potrivit decît el să se pronunţe în această materie "inter-disciplinară" în mare vogă pe atunci? Citisem, în ţară, lecţia inaugurală - Barthes era la apogeul carierei sale, era în plină formă intelectuală, se desprinsese de excesele savante, uşor preţioase şi uşor arogante, ale "primei faze", ştiinţa sa se umanizase, se domesticise şi se "catifelase", omul însuşi se maturizase cu nespusă graţie, refuzînd în acelaşi timp să îmbătrînească, staţiona într-o ipostază calmă şi tandră, fără vîrstă, ce mai, devenise - în ciuda existenţei şi a deprinderilor sale speciale, amestec de mondenitate şi marginalizare, la intersecţia dintre bibliotecă şi bistrouri - un clasic, un clasic francez "în viaţă".

Aş fi vrut să-l văd măcar o dată - de ascultat îl ascultasem luînd acasă de la Biblioteca Franceză o casetă din seria admirabilelor "Radioscopies" ale lui Jacques Chancel, din vremea cînd cunoscutul jurnalist, la fel de ademenitor cordial şi simpatic şi atunci, era mai pasionat de cultură şi convorbea competent, păstrînd totuşi o respectuoasă distanţă, cu Barthes, cu Sartre, cu Roger Caillois. Preţioasa înregistrare radiofonică, datînd cred de prin 1974, o ascultasem de cîteva ori în şir, neîndurîndu-mă să mă despart de ea, în iarna anului 1982, într-un Bucureşti asediat de veşti rele, de întuneric şi de frică şi de frig, pe care marele critic francez nu l-ar fi recunoscut, atît era de desfigurat, de posomorît, el, care-l ştia bine - şi îşi amintea cu plăcere de el, din anii postbelici, 1946-1947, cînd, tînăr cărturar abia pregătindu-s