Destinatari:

Valentina Sandu-Dediu şi Dan Dediu

Dragi prieteni,

Posteritatea îşi bate joc de scriitori în variate feluri. Vlahuţă, care în 1893 refuzase intrarea în Academia Română, cu o lăudabilă cunoaştere a propriului loc în literatură, primeşte palma posterităţii prin admiterea lui "onorifică" în Academia Republicii Populare Române, în 1948. Sigur, scriitorul nu avea nici o posibilitate să refuze şi de data asta, cum cu siguranţă ar fi făcut-o, fiind mort de trei decenii. În 1893 avusese şi un motiv mai omenesc să renunţe deopotrivă la onoare, cât şi la avantajele materiale pe care le avea un academician: fusese respins (cum avea să i se întâmple mai târziu şi lui Caragiale) de la premiile Academiei. Vlahuţă, care era un om dintr-o bucată îşi va fi spus că nu se poate cu o mână să iei şi cu alta să dai, cu un ochi să desconsideri şi cu altul să preţuieşti.

În anii sfârşitului de secol, Vlahuţă e în culmea gloriei şi îl admir cu atât mai mult că nu şi-a pierdut capul. Ţine conferinţe cu săli pline la Ateneu, editează împreună cu dr. Alceu Urechia, prietenul lui Caragiale, revista Vieaţa şi, mai ales, publică, în 1894, la Editura Librăriei Graeve & Comp., romanul Dan, care, în lipsa de producţii de gen a timpului, are un succes uriaş. Mărturisesc că, în studenţie, m-am străduit din răsputeri să-l citesc şi mi-a fost foarte greu. Dar dacă azi cartea e datată, nu înseamnă că n-a adus ceva nou la vremea ei. Probabil că dacă i-am fi întrebat pe contemporanii lui, care-i citeau poeziile cu accente eminesciene, proza vag psihologică şi sentimentală şi publicistica prea variată pentru a intra sub o singură etichetă, Vlahuţă ar fi fost socotit unul dintre favoriţii nemuririi. Astăzi abia dacă ştim din el un titlu de poem, Unde ni sunt visătorii?, un vers, "Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei", şi un destin uman: e p