O intrare abrupta in subiectul cartii este de dorit, atata timp cat domnul Vianu insusi ne ofera imaginea brusca a instituirii unei metafizici a spiritului, pornind de la Stagirit. Inainte de Aristotel se poate cu greu vorbi despre o metafizica, in sensul contemporan al perceperii acestei sintagme. Sunt doar prefigurari a ceea ce ar putea sa insemne acest parcurs prin istoria gandirii, fie ca vorbim de Presocratici, fie de Platon. Ce inseamna insa aceasta metafizica a spiritului? Nimic altceva decat o desfasurare a cunoasterii de la intelectul uman catre cel divin, pur. Este schitarea unei aritmetici recognoscibile la filosofi diversi, apartinand unor scoli distincte, in algoritmul careia ceea ce se evidentiaza este acest raport care nu tine atat de fiinta, cat de unificarea ei dintr-un punct de vedere epistemologic. Aceasta unificare ce salveaza totusi polisemia sensului fiintei in diferite traditii se face vestitoarea caracteristicii principale si principiale a unui fundament al teologiei filosofice. Cazul lui Plotin este elocvent in aceasta privinta. La Plotin, concluziv intregului corpus al Enneadelor, cunoasterea de tip metafizic se inscrie in coordonatele depasirii de sine prin asimilarea unei ascensiuni spre Divinitate. Daca, pentru Aristotel, obiectul ultim al metafizicii nu este decat Intelectul pur, care poate fi gandit de intelectul nostru, pentru Hegel, subiectul divin poate fi negat pentru a lasa loc unui subiect individual, uman. Concretetea acestui traseu, de la Aristotel la Hegel, releva lipsa de ariditate pe care autorul o adopta ca esenta a stilului sau. In fond, intreaga carte a lui Stefan Vianu este subsumata acestei potentialitati de nedorit. Dar este un risc asumat cu atata eleganta si putere argumentativa, incat textul se ridica, de fapt, prin aceasta la inaltimea unor asteptari pe care un lector avizat intotdeauna le are. @N_P