Nu ştiu cum s-ar putea mai bine prăznui Paştele. Probabil că trăindu-l. Dar asta e din ce în ce mai greu. Pentru cei mai mulţi dintre noi.
A trăi Paştele - asta presupune a te duce la Biserică; a te ruga acolo; a te supune - ceară moale şi receptivă - tuturor sugestiilor transcendenţii; a te pregăti pentru coborârea harului, lăsându-te purtat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului - minunată propedeutică la deschiderea cerurilor. Înţeleg însă că asta nu se mai poate”, scria, parcă ieri, Nae Ionescu (ziarul „Cuvântul”, 1 mai 1932).
Da, nici azi mulţi dintre noi nu mai ştim să sărbătorim Paş tele. Pos tul pare a fi un obicei arhaic, specific numai babelor. Sau a fost confiscat de ve dete anorexice care sunt ve getariene şi presupun că neconsumând carne sunt mântuite a priori. O vorbă proastă mă ucide: ce, astea mai sunt vremuri să ţii post, să mergi la biserică? Creş tinismul pare în mintea unor pseu dointelectuali - spun pseudo pentru că cei autentici au frică de Dumnezeu - un simplu ritual, o legendă.
Adevărul este că ne place să ne lăsăm îmbătaţi de o imagine voit ideală a vremurilor de mult apuse: „Vai de mine, cum era pe vremuri... ehe, cum erau Paştele odinioară“. Plus nodul gordian al acestei lene cu care ne autosugestionăm păcătos: „Pe vremuri, lumea era mai curată, mai credincioasă”. Nicidecum! Păcatele sunt aceleaşi de la venirea lui Hristos şi până în prezent. Doar felul nostru nenorocit, al oamenilor, a rafinat păcatele. Nu lumea ne strică - pentru că societăţi bolnave există de la Diocleţian încoace. Sau te pomeneşti că sub Nero creştinii o duceau mai bine? Trecutul bucolic nu poate fi scuză! Nimeni nu ne obligă să mergem la discotecă de Paşte, nu ne bagă nimeni mâncare pe gât, nu ne pune nimeni să ne vindem fraţii pe doi ţechini, să-i batjocorim pe cei bătrâni. Nu ne împinge nimeni să facem cele mai mari porcării.
