Daca ai placerea drumetiei, multe bucurii iti pot aparea in cale.
Natura e inainte de toate un spectacol sublim, un spectacol de gala, pentru ochi si pentru suflet.
Intr-o scurta drumetie spre o manastire, am dat de un mesteacan cu totul deosebit. Asa voise el sa creasca pe un deal, langa brazii cei verzi, cu varfuri inalte. Voia sa se intreaca cu ei in frumusete. Era un mesteacan inalt si subtire, avea coroana bogata, cu ramuri flexibile, cu frunze triunghiulare si dantelate, cu tulpina neteda, invelita in scoarta alba, cu pete subtiri maronii. Parea infasurat intr-un papirus. Tulpina lui mi-a amintit de o scrisoare primita de tatal meu, de la fratele lui de pe front, scrisa pe o bucata de scoarta de mesteacan. A ramas pastrata si azi printre "bijuteriile" de familie.
Pe tulpina mesteacanului de pe colina cineva facuse o crestatura si fixase acolo o icoana. Dedesubt era o candela. De fiecare data cand mergeam la manastirea de maicute din Poiana Maicilor, treceam sa vad mai intai mesteacanul cel subtirel. Intr-o vara, in fata icoanei se afla o femeie care-si facea rugaciunea. Vorbea cu Maica Domnului din copac ascultandu-i "gla- sul" cu urechea sufletului. Femeia era total cufundata in ruga ei: nu auzea si nu vedea nimic in jur. Nu mai vazusem o asa rugaciune. Stiam ca oamenii cu credinta au mare respect pentru "fiii" padurii, ca imbratiseaza copacii ca sa primeasca din energia lor sau le cer iertare, daca trebuie sa ii taie, promitandu-le ca vor face din trunchiul lor un lucru folositor, ca le vor da alta viata. Relatia omului cu padurea e una de prietenie, de intelegere. Nu stiam, insa, ca te poti ruga atat de profund in fata unui copac. Cand ne-am intors de la manastire, untdelemnul din candela de sub icoana era completat cu "lacrimi" curse din crestatura transformata in "rana". Langa icoana era legat un buchetel de nu-ma-uita. Femeia plecase
