Paştele copilăriei (mele) venea cu pantofi noi. Dacă părinţii îşi permiteau, venea şi cu nişte haine „de duminică”. Dacă nu, erau bune şi cele vechi.

Oricum, eram în creştere şi fraţii mai mici aveau avantajul să ştie cu precizie ce vor purta, după un timp, când unele dintre ele îmi vor fi rămas nepotrivite.

Paştele copilăriei (mele) venea şi cu ouă roşii, şi cu concursurile în care puteai câştiga ouăle sparte ale altora sau le puteai pierde pe ale tale. Venea şi cu deniile la biserica frecventată pe furiş, să nu te vadă vreun profesor mai ateu (majoritatea închideau ochii, cu bun simţ) şi cu sentimentul acela de mister în care era învăluită sărbătoarea. Cu lumina care apărea pe neaşteptate şi niciodată neştiind de unde şi, în general, cu acel sentiment de sărbătoare adevărată, venită din suflet şi nu de la tarabele cu bere şi mici ale sărbătorilor oficiale.

Mai târziu, prin anii '80, Paştele se transformase într-un soi de frondă populară. O naţie de materialişti - ştiinţifici umplea până la refuz bisericile în noaptea de Înviere, indiferent de tăria crezului. Era o revoltă tăcută la adresa unor autorităţi care mai mult de a-şi trimite „observatorii” prin lăcaşurile de cult ca să vadă cine are şi cine nu simţ politic nu îndrăzneau să facă. Ba, până la urmă, aceşti observatori aveau avantajul de a fi singurii autorizaţi într-o mulţime de „ilegalişti”. Şi probabil că îi puteai număra pe degete pe activiştii de vârf care, în discreţia căminului, la adăpost de urechile lungi ale Securităţii, ciocneau ouă roşii (măcar culoarea se potrivea cu doctrina) şi îşi spuneau, cu voce joasă, „Cristos a înviat!”.

După unele mărturii, secvenţa se producea şi în casa „celui mai iubit” dintre românii de atunci, a cărui origine rurală nu-l putea lăsa desprins de o tradiţie prea adânc înrădăciantă.

Paştele vine acum într-o atmosferă mai degrabă de îngrijora