Il cheama DORU FARCUS si este unul din cei mai mari colectionari de antichitati din tara. Povestea unei mari pasiuni
Simfoniile ceasului
Seara de seara, la ora noua fix, parintii il trimiteau la culcare. N-avea mai mult de cinci, sase ani, insa isi aminteste tot ritualul. Era tare necajit. Copiii de pe strada lui se laudau adesea ca se joaca pana aproape de miezul noptii. Numai el se chinuia sa adoarma asa devreme. Ca la armata, seara de seara, fara nici o exceptie. La noua si un minut, lumina era deja stinsa. Mama il saruta tandru pe frunte si gata, ii inchidea usa. Iar el ramanea singur, zvarcolindu-se sub plapuma, cu privirea pierduta in bezna. Poate ca ar fi vrut sa asculte o poveste, poate un cantec. Tot ce-auzea insa era doar ceasul: "tic-tac, tic-tac!". Asezat pe o masuta, langa usa, mare cat o tigaie, ticaia intruna, rece, imperturbabil, un ceas nemtesc luat de bunicul lui prin '45, dintr-un targ de langa Ploiesti. "Tic-tac, tic-tac!" Nopti in sir s-a chinuit sa-l ignore. Cu gandurile impleticite si orb de-atata bezna, toata fiinta lui era stapanita de sunetele alea sacadate si cinice. In zadar se straduia sa-si starneasca vreo amintire frumoasa ori sa-si scorneasca singur vreo poveste. Uneori reusea, insa doar pentru scurt timp. Aluneca tiptil in uitare si, cu mintea-i amortita, usor-usor, atipea Si brusc, taman atunci cand somnul se indulcea, timpanele lui zvacneau din nou. "Tic-tac, tic-tac!" Acelasi calvar, seara de seara, la ora noua fix. Cu timpul insa, mintea lui avea sa se obisnuiasca cu zgomotul asta. Atat de tare, incat pesemne ca acum tocmai absenta ticaitului i-ar fi adus din nou insomnii chinuitoare. Isi facuse apoi o joaca a lui. In fiecare seara, la ora noua fix, asculta o melodie. Din noianul nesfarsit de tic-tac-uri, urechea lui se deprinsese sa auda doar cateva, adica pe alea care formau ritmul unui anumit cantec pe ca
