Imediat după preluarea oficială a mandatului, în ianuarie 2009, administraţia Obama a hotărât iniţierea unui amplu proces de reevaluare a campaniei din Afganistan. La sfârşitul lunii martie, preşedintele Obama şi-a prezentat noua strategie de stabilizare a Afganistanului, care împrumută numeroase elemente din „reţeta Petraeus“ folosită în Irak.

Consensul experţilor ne arată că majoritatea lecţiilor ce pot fi decupate din experienţa irakiană şi aplicate azi în Afganistan sunt în mare parte operaţionale şi tactice. Pe fond, însă, între cele două teatre de operaţiuni există şi diferenţe majore: în Irak, americanii s-au confruntat cu o insurgenţă urbană, în timp ce în Afganistan trebuie să înfrunte o gherilă rurală, localizată preponderent în centura paştună şi alimentată permanent din Pakistan.

Învăţămintele Irakului

Generic, Irakul a validat principiile modelului de contrainsurgenţă, axat prioritar pe securizarea populaţiei civile. Această doctrină considera că întregul efort trebuie orientat nu pe eliminarea inamicului (a talibanilor), ci în primul rând pe asigurarea protecţiei civililor. În ecuaţia conflictului, actorul principal este populaţia, iar elementul secundar este grupul insurgent, pentru simplul motiv că acesta din urmă, pentru a supravieţui, are nevoie de o comunitate gazdă.

Privat de sprijinul local, grupul insurgent ar deveni o ameninţare mult mai puţin periculoasă, controlabilă. Astfel, scopul unei operaţiuni de contrainsurgenţă se transformă în câştigarea loialităţii şi a sprijinului populaţiei locale. „Singura modalitate de a reduce insurgenţa la o simplă problemă de aplicare a legii este aceea de a-i limita bazinul în care înoată; ceea ce înseamnă practic sporirea numărului localnicilor care sprijină guvernul şi coaliţia“, spune John Nagl, unul dintre arhitecţii doctrinei de contrainsurgenţă a armatei americane. În cele din u