Deosebirea dintre oamenii nenorociţi de comunism şi victimele capitalismului e la conştientizare, nu la număr. În comunism puteai să nu mai fii om şi să mori convins că ai avut totul. În capitalism, poţi să ai totul şi asta să nu însemne nimic.
Crizele din capitalism distrug, probabil, mai mulţi contribuabili liberi decât au ucis lagărele şi închisorile comuniste. Morţii de pe autostrăzile şi din feluritele accidente auto din ţările foarte bogate sunt victime ale unui gen de bunăstare de mare risc, necunoscut în comunism. Obezii Americii şi, în general, obezii, ca fenomen al unui nivel de trai nesănătos sunt nişte sacrificaţi pe altarul unei ideologii a fericirii vicioase. E adevărat că scheleticul ar prefera obezitatea, dar la nivelul întregii umanităţi îngrăşarea clinică tot la totalul victimelor de sistem se socoteşte.
Nimeni nu are dreptul să ierarhizeze suferinţele minţii şi să conchidă că o viaţă lipsită de orizont în capitalism e mai bună ca una ratată în comunism. Suferinţa n-are clasamente, pentru că nu poate fi măsurată. Noi, cei trăind mutatul dintr-un sistem în altul înţelegem mai repede decât occidentalii, născuţi şi trăiţi numai în capitalism, că nici fericirea nu suportă clasamente. Când atâţia români spun că era mai bine pe timpul lui Ceauşescu ei acuză toate schimbările stihinice aduse în vieţile lor de capitalism. De fapt, acuză chiar schimbarea cea mare, plină de consecinţe şi care le-a dat peste cap existenţa, dar nici o soluţie controlabilă de redresare.
Poate că, peste vreme, schimbarea se va dovedi bună pentru ţară. Dar ce bine mai e acela, care convinge în statistici, însă e un necaz pentru fiecare în parte? Eu, omul de rând, care în comunism mi-am rostuit viaţa mea şi a familiei aşa cum am putut, dar mi-am rostuit-o totuşi, nu mai am nici un rost clar în capitalism. Nu pot recupera nimic din ce am fo
