Până în 2001, Rusia a fost cel mai important actor în geopolitica Asiei Centrale. Trupele sale erau prezente în Tadjikistan, resursele energetice ale fostelor republici sovietice erau exportate prin tranzitarea teritoriului său. Cu excepţia unor încercări timide ale Chinei şi ale statelor UE de a-şi afirma prezenţa în Asia Centrală, Moscova, deşi un actor slab, era singura putere care conta în această regiune. Lideri politici au ajuns foşti aparatciki care au creat regimuri autoritare şi corupte, rămânând aliaţi fideli ai Kremlinului în lipsa unei alternative occidentale.

Geopolitica Asiei Centrale însemna pentru Kremlin câştiguri absolute, iar interesele majore ale Rusiei nu se limitau la resursele energetice, ci vizau însăşi securitatea Federaţiei, care, la fel ca şi cea a regimurilor din Asia Centrală, era ameninţată de mişcările islamice susţinute de talibanii de la Kabul. Moscova încercase, prin crearea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, ca „forum pentru demilitarizarea graniţelor şi promovarea comerţului, în cadrul unei structuri regionale de securitate pentru a conduce la acţiuni antiteroriste comune“, şi prin solicitarea de a „crea o forţă de intervenţie rapidă pentru combaterea terorismului în Afganistan“, formulată la Summit-ul CSI din aprilie 2000, să limiteze acţiunile extremismului islamic.

Rusia experimentase în interiorul propriilor graniţe violenţa activismului islamic prin războiul din Cecenia. În 1999 MIU (Mişcarea Islamică din Uzbekistan), care se presupune că avea legături cu Al Qaeda, încercase să-l înlăture de la putere pe Islam Karimov, preşedintele Uzbekistanului. Acelaşi grup terorist avusese o incursiune în Kîrgîztan, în 2000, cu scopul de a stabili un califat islamic. În plus, Afganistanul a fost singurul stat din lume care a recunoscut independenţa Ceceniei. Termenii în care pare să fi gândit leadership-ul de la