Jurnalistele de la săptămânalul Kepes Ujsag sosiseră la Bucureşti în primăvara lui ’89. Eu fusesem invitat în Ungaria cu un an înainte, pentru două săptămâni, ei trimiseseră în 1989 doi oameni pentru şase zile. Era echitabil.
Exista între ziarele din ţările socialiste cutuma schimbului de ziarişti, revista Flacăra având în Ungaria o înţelegere cu Kepes Ujsag din Budapesta. Fiecare plătea cheltuielile invitatului, mai puţin transportul. Se numea schimb de experienţă. Ungurii erau mai generoşi, aveau mai mulţi bani, noi eram mai amărâţi, fiindcă nu ne permitea legea să le dăm decât diurna pe care o luam şi noi pentru deplasările în ţară, care era o mizerie, aşa că trebuia să scoţi bani din buzunar ca să nu te faci de râs. Mai aranjai prin ţară cu diverse cunoştinţe ("organe locale") pentru masa de prânz, de seară, pentru o maşină ca să ajungă în satele unde vor să vadă ceva etc. Cele două ziariste de la Kepes Ujsag vroiau să facă mai multe reportaje la mănăstirile din nordul Moldovei. Au plecat şi ne-am mai revăzut după o săptămână, la întoarcerea în ţară.
La plecare, erau distruse. Le dispăruseră geanta cu aparatele de fotografiat şi peste douăzeci de filme. Două Hasselblad-uri scumpe, vreo patruzeci de mii de lei unul. O leafă de-a noastră era cam patru mii de lei. Bănuiau că le uitaseră în taxi. Vorbeşte la Miliţie, la taxiuri. Nimic. De la Budapesta ne-au trimis o telegramă. Deşi aparatele erau scumpe, scriau ele, le întrista mai mult pierderea documentării, poate reuşim ceva. N-am reuşit, dar am aflat după o vreme cam ce se întâmplase. În zelul lor documentaristic, unguroaicele fotografiaseră nu numai Putna sau Moldoviţa, ci şi cozile imense de la alimentarele din oraşe, de la băcăniile săteşti, pe unde umblaseră. Nici nu era greu, România era plină de cozi. Destoinici, băieţii de la Secu le "lucraseră". Probabil că fuseseră cu och
