Cele doua mandate succesive ale guvernarii George W. Bush au avut drept caracteristica, in marile probleme internationale care s-au ridicat in calea Americii, optiunea confruntarii. Ca raspuns la atentatul din 11 septembrie 2009 s-a decis pornirea unui razboi de catre NATO impotriva talibanilor afgani. Alternativa unei operatii de politie tintite anti-Al Qaida impotriva locurilor care asigurau un refugiu efectiv al grupurilor teroriste a fost lasata deoparte. Intr-un fel, Bin Laden nu ar fi decis altceva daca ar fi fost un responsabil american: SUA au reactionat la provocarea terorista in modul pe care teroristii contau. Trebuie sa admitem ca a fost un soi de fatalitate? Dupa opt ani, trupele nu controleaza terenul afgan, iar Hamid Karzai este, in cel mai bun caz, un fel de "guvernator al Kabulului". A doua mare optiune strategica a fost aceea de-a proclama existenta unei "Axe a Raului", compusa din Irak, Iran, si Coreea de Nord. Intru combaterea "Axei", SUA (care nu au reusit sa aiba avizul ONU, spre deosebire de interventia din Afganistan) au pornit razboiul din Irak, distrugand regimul Saddam Hussein, dar lasand in urma o republica subreda in care siitii, sunnitii si kurzii abia asteapta sa se incaiere, dupa plecarea ultimelor trupe straine. In ce priveste Iranul, el nu pare dispus la concesii in privinta opririi imbogatirii uraniului, deci a fabricarii armei nucleare; iar Coreea de Nord, a carei populatie este pur si simplu dresata pentru a face fata teroarei si foametei, isi continua primejdiosul joc nuclear.

Presedintia Obama, in care lumea intreaga isi pune noi si mari sperante, este in mod natural chemata sa schimbe strategia Satelor Unite. Dar, oricare ar fi politica americana, ea nu poate sa-si schimbe marca ei de origine: aceea de-a fi promotorul si cel mai mare sprijinitor al democratiei parlamentare. Chiar acolo unde au sustinut dictaturi