Catalin Tolontan scrie despre publicitatea de la stat.
Ca jurnalist, nu regret nici un moment guvernul Nastase. Dar am inteles ca sforarii acelui guvern aveau constiinta clara a ilegitimitatii raportului lor economic cu presa. Pe cind pedelistii si pesedistii de azi considera ca fac un lucru normal! Asa se explica si efectul diferit: in timp ce presiunile economice ale guvernului Nastase au solidarizat presa si au oferit profesiei de jurnalist constiinta valorilor diferite fata de valorile politicienilor, astazi ai senzatia ca politicienii, oamenii ministerelor, mogulii, managerii si redactiile evolueaza in devalmasie, sub acelasi steag.
Sint de acord, dar simt nevoia sa fac niste mici completari:
- mindria de jurnalist nu putea rezista la nesfirsit intr-o breasla in mod traditional supusa, cu proletari care se duc 6 zile pe saptamina la munca fara sa cricneasca, care au inghitit intotdeauna aranjamentele patronale. Demnitatea se construieste de jos in sus. Or, noi n-am fost in stare sa avem macar o caricatura de sindicat care sa stabileasca reguli minime si drepturi minime. Asa… e jungla. Aia cu singe in instalatie se mai bat, mai cedeaza cite un metru. Dar am auzit mai mult de false eroisme in lupta cu patronatul (a se vedea TRU sau Avramescu), decit fighturi reale.
- solidaritatea de pe vremea lui Nastase a si dus la o cultura a patetismului care apoi a cunoscut decaderea clasica in derizoriu (s-a intimplat si cu discursul public eroic nouazecist). Acum, orice jurnalist pupincurist imita perfect limbajul curajului, vorbind generalitati despre “clasa politica corupta” si “societatea in putrefactie”. Luptele noastre mici impotriva lui Nastase i-au intarit pe citiva si i-au obosit pe multi, ne-am obosit publicul, din pacate…
- suspicionam la nesfirsit publicitatea de la stat. dar uitam ca presa romaneasca a dat foarte slabe rezultate in