La Paris, într-un rond din arondismentul 17, se întâlnesc unsprezece străzi. Nu-i dau numele rondului, pentru că, în Paris, intersecţiile acestea circulare, în care se adună străzi şi bulevarde, sunt fără de număr.

Ce-i specific metropolei e că majoritatea străzilor şi bulevardelor încep şi se termină cu bistrouri, restaurante şi cafenele, rareori cu magazine şi bănci.

Când iese la o cafea sau la o bere, tot parizianul are localul lui, la colţ. Chiar şi când nu e la colţ, ci doar spre capătul unei străzi, locanta, atât de specifică peisajului social franţuzesc, tot la colţ se cheamă că este.

Înainte de război, Bucureştiul avea şi el berăria din colţ, bodega din colţ, brutăria din colţ, băcănia din colţ... Nu trebuia să te duci în centrul urbei, ca să te socializezi - cum zic azi snobii - la un pahar ori la o cafea.

Când doi tineri, soţ şi soţie, au deschis o cafenea pe Strada Avrig, colţ cu Chiristigiilor, m-am bucurat de parcă România ar fi recuperat în sfârşit un teritoriu istoric: Colţul străzii. La început, cafeneaua a avut intrarea nu la colţ, ci după colţ. De fapt, nu cafeneaua avea intrarea după colţ, ci spaţiul comercial construit înainte de 1990 şi recuperat pentru o soartă mai bună de o familie isteaţă, emancipată în călătorii şi munci prin străinătăţi.

Cei doi mici întreprinzători au observat, corect, că îi lipsea cartierului colţul unde să se întâlnească un ceas-două vecinii şi prietenii, ca să se simtă bine. Iar după ce au dat drumul afacerii, au mutat şi uşa. O chestiune de psihologie a comerţului. De ce să te duci după colţ, ca unul care nu vrea să fie văzut, care face un lucru nu tocmai onorabil, când, în toată lumea, clienţilor li se deschide uşa din faţă, uşa principală?

Foarte mulţi arhitecţi au fost învinşi, în comunism, de ideologia colectivistă: şefii intră pe uşa din faţă,