Cand o economie intra in depresiune, guvernele si bancile centrale au in linii mari 4 cai mari si late pentru a aduce productia la nivelul potential. E vorba despre politica fiscala, creditul, politica monetara si inflatia.
Luate in ordine inversa, inflatia e cel mai usor de explicat. Se tiparesc bani care apoi se cheltuie. Extra-cashul din economie urca preturile. Vazand cum suie pretul bunurilor, oamenii au tendinta sa cumpere, pentru a nu ramane in buzunare cu bani mai putini in termeni reali. Astfel, crescand cererea de bunuri, productia incearca sa isi ajusteze nivelul si sa creasca, pe cale de consecinta. Somajul scade (oamenii sunt angajati sa produca pentru a face fata cererii tot mai mari), iar nivelul productiei se adapteaza nivelului “potential”.
Desigur, orice om normal ar evita calea inflationista, intrucat fenomenul este greu de controlat. Numai uitandu-ne la ceea ce s-a intamplat in Romania postdecembrista, realizam ce inseamna batalia pierduta cu inflatia. Este cel mai rau medicament dintre cele patru mai sus amintite.
Calea standard este lupta cu ajutorul politicii monetare. Cand somajul creste, bancile centrale cumpara masiv bonduri emise de guverne, pentru a le pune acestora la dispozitie cash-ul necesar. Partea proasta cu aceasta masura este ca pe masura ce cumpara tot mai multe bonduri, pretul lor scade si apar efecte economice perverse.
Creditul e si el un bun mijloc, chiar daca e dificil (se vede asta mai ales in aceasta perioada) de incurajat din cauza riscului. Nicio banca nu va finanta proiecte care sa nu ii poata genera recuperarea banilor investiti, iar in perioade de recesiune, gradul de incertitudine este foarte ridicat.
A patra unealta, politica fiscala poate actiona cel mai eficient, daca e folosita cu cap (ceea ce la noi, in acest moment, nu e).
Si ceea ce e si mai prost e ca
