O întreagă generaţie de scriitori foarte talentaţi n-a apucat să treacă de 60 de ani. A terminat-o băutura. A fost o generaţie care a cultivat prietenia. Aşa rezultă din amintirile pe care le publică apropiaţii celor dispăruţi. Amintirile acestea au ceva în comun. În toate e vorba de chefuri şi de împrieteniri cu paharul în mână.

Paginile din care aflăm în ce chip erau extraordinari - treji, nu beţi! - marii adoraţi sunt atât de rare şi lipsite de relevanţă, încât ar trebui să conchidem că alcoolul e pentru spirit ce-i şi benzina pentru maşină şi că scriitorii care nu mor de ficat ars trebuie să se caute la doctori pentru mediocritate.

Mai toţi autorii de "amintiri" despre marii lor prieteni din generaţia nenorocită de băutură s-au ratat ca artişti. Pe măsură ce trece timpul, ei fac tot mai mult caz de prestigioasele lor amiciţii, ca şi cum, colindând cârciumile împreună cu talentaţii, au căpătat şi câteva acţiuni la bursa gloriei.

Se spune că sătulul nu-i crede flămândului. Aşa e probabil şi cu băutura: abstinentul nu le crede beţivilor. Sunt lumi diferite, cu valori diferite. În scrierile însă care consideră, la modul foarte evlavios, contribuţia la cultura veacului a generaţiei terminate la 60 de ani nu e evidenţiat nicăieri, dar nicăieri, rolul paharului şi al prietenilor. Nu se pomeneşte de aceştia decât în paragrafele dedicate mediului literar, însă şi aici cu măsură, fiindcă mediul, oricât ar fi de stimulator, nu face opera. Nu există cărţi semnate de medii culturale. Cărţile sunt semnate de indivizi şi uneori prin excepţie de un grup de autori, fiecare însă cu partea sa de personalitate. De fapt, vreau să spun că "amintirile" celor care i-au parazitat pe toţi artiştii având slăbiciunea băutului sunt o ruşine. Autorii acestora se lasă îmbătaţi şi de darul povestitului, făcând din parazitarea unei drame o virtute.

@