Între 10 aprilie şi 5 iulie 2009, Muzeul de Arte Frumoase al Parisului găzduieşte expoziţia "Le Mont Athos et l’Empire byzantin. Trésors de la Sainte Montagne", organizată de Guvernul grec, sub patronajul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu. Voită de autorităţile elene ca rampă de promovare internaţională, expoziţia a obţinut acordul Consiliului athonit, chiar dacă exportul temporar al atîtor capodopere îi va fi dat fiori. Cu toate (vagile) riscuri de distrugere, furt sau degradare accidentală, egumenii s-au hotărît să sprijine organizarea evenimentului de la Paris, amintindu-şi probabil că "Oraşul Lumină" a contribuit enorm la dezvoltarea studiilor bizantine.
Publicul s-a bulucit la inaugurare şi va continua să o facă. Pe de o parte, Athos-ul îşi păstrează inalterată legenda mistică. Pe de altă parte, cum femeile n-au voie să calce pe Sfîntul Munte, vor fi bucuroase să constate că Sfîntul Munte a venit la ele. E un caz de exotism intra-european şi o emblemă a Bizanţului detestat, dar nu mai puţin fascinant pentru Occidentul latin, de la Luitprand de Cremona (ambasadorul pontifical din secolul al X-lea) pînă la Claudel. În fine, succesul e meritat prin însăşi calitatea exponatelor, greu accesibile altfel.
Observ însă că discursul "dreptmăritor" nu s-a primenit nici la Athos, locul conservator prin excelenţă. Se vede asta din prefeţele catehetice strecurate în catalogul expoziţiei. Textele sună straniu în urechile unui european din secolul XXI, pentru că folosesc un limbaj arhaic: "Săptămîna sfîntă ne face părtaşii unei mistagogii a adevărului" etc. La nivel retoric, ne aflăm parcă pe la anul 1000, cînd apar primele comunităţi athonite (în vreme ce prezenţa anahoreţilor fusese semnalată aici încă din secolul al IV-lea). Pesemne că imobilismul acesta deliberat va persista pînă la sfîrşitul Muntelui, dacă nu chiar al Lumii, pe care monahii îşi propun să o
