Meciul cu Unirea nu a făcut decât să confirme faptul că Urziceniul şi an-trenorul său, Dan Petrescu, nu o să poată niciodată să emită pretenţii la titlu sau la vreun trofeu. Chiar dacă Unirea a ajuns anul trecut în finala Cupei, nu a câştigat-o deoarece s-a văzut că nu poţi să îţi doreşti să triumfi într-o luptă, dacă tot timpul minţi adversarul şi, implicit, şi fotbalul. La fel s-a petrecut şi vineri, când, din minutul 10, „urzicile“ au început să tragă de timp, când apărarea lor a fost supraaglomerată tot meciul, când mingile erau bubuite prin tribune şi când, într-un final disperat, Petrescu se „scălâmbăia“ pe margine arătându-i arbitrului că timpul a trecut şi că e nevoie urgentă de fluierul său de final. Rezultatul nu a fost

echitabil nici pe departe. Indiferent că Unirea a avut sau nu ocazii mai clare decât ale noastre. Nimic nu te face egalul unei trupe care atacă şi îşi doreşte să joace fotbal, dacă te baricadezi la 16 metri de propria poartă, rugându-te ca nu cumva zidurile autobazei să cadă peste tine, iar timpul să treacă foarte repede. Din trupele masate de Petrescu în propriul teren vi-neri mai lipseau preşedintele şi staff-ul administrativ pentru ca reduta să fie completă. Dacă erau şi aceştia prezenţi pe gazon, probabil că nici dacă jucam 100 de zile nu reuşeam să le dăm gol. Nu am ce să le reproşez jucătorilor noştri deoarece mi s-a părut că am dat în mod cert peste cel mai urât adversar de până acum. O echipă ca Urziceniul, care visează la Europa, scârbeşte orice microbist prin jocul lipsit nu numai de spectacol, dar şi de orice dorinţă de fotbal. Unirea nu a vrut să joace de la un capăt la altul al meciului. Nu a vrut şi punct. Degeaba s-au chinuit ai noştri, reuşind doar să deseneze o potecă în formă de semicerc în faţa porţii lui Arlauskis, că nu s-a putut. Am mai avut şi ghinionul de partea noastră, fiindcă aşa e când clipa îţi e potrivnică