Dincolo de cvartetul de Ch. L., fotbalul britanic e modest şi pe teren, şi în idei

Cu trei echipe în semifinalele mi sau una (maximum două) în finala Ligii Campionilor, fotbalul englez îşi arată adevărata faţă la subsol. Acolo unde se joacă fotbal urît, pe viaţă şi pe retrogradare. Şi în Cupa care face mereu loc echipelor mici sau trecute. La subsol, Stoke şi Hull City, Bolton şi WB Albion joacă un fotbal perfect rudiemntar. De fapt, cuceritor, dacă brutalitatea onestă poate fascina. Contre şi pase căznite cu latul, stopuri refractare şi un-doi-uri dezmembrate fac din fotbal ceva care ţine numai şi numai de voinţa fără minge. Pe scurt, dieta săracă a subsolului conţine acelaşi număr de calorii cu cvadrupla la Arshavin, în meciul bezmetic de pe Anfield. Dar demonstraţia despre puterea fotbalului mic şi urît se încheie abia cu Everton.

Benitez a fost necioplit însă avea dreptate: Everton e un club mic. Sau altfel spus: nu mai e un club mare. Sub acest adevăr se ascunde forţa care a blocat Man United, iar sub acest blocaj se ascunde cel mai mediocru dintre antrenorii de mare forţă: David Moyes. Au trecut patru ani de la umilinţa de pe Dinamo, seară în care Everton lua cinci şi Moyes vorbea de unul singur, după meci, despre “continuarea proiectului”. Acum ştim: Everton se afla în anul II al proiectului Moyes. În următorii patru ani, Moyes a fost complet ignorat de establsihment-ul fotbalistic englez. Cu două excepţii: Alex Ferguson care s-a declarat îngrijorat de forţa tactică a lui Moyes şi şi-a confirmat ipoteza deraind din Cupă.

Asta înseamnă înţelepciunea marelui antrenor care ştie să se teamă de fotbalul mic şi urît. Al doilea mărturisitor întru Moyes: Bill Kenwright, preşedintele lui Everton. Mr. Kenwright a pus în coada victoriei istroice din meciul cu United o opinie nu mai puţin istorică Moyes e cel mai bun antrenor al lumii! Serios? Mai mar